„Ieși, copile cu părul bălai, afară și râde la soare…”

Doar, doar s-a vindeca lumea. 

Și lumea se vindeca după râsul meu.

Cu foarte puțin timp înainte ca parcurile să ne fie interzise, s-a întâmplat să am norocul să fiu parte din anunțul momentului lor special. Energia și încrederea lor mi-au făcut și încă îmi fac, mult bine. Dintr-un soi de autoprotecție, în clipele în care mă simt copleșită și însingurată, mă întorc la ceva ce-am trăit cu bucurie. Pentru că, pe lângă multe altele, asta îmi oferă fotografia: miracolul retrăirii.

În așteptarea vindecării lumii, îmi trec prin minte și prin fața ochilor, în timp ce derulez foldere cu fotografii, momente și oameni cu care am împărțit zâmbete și emoții, în cadrul unor evenimente fericite din viețile lor, la care am avut privilegiul să fiu invitată. Realizez cum le-am luat de bune și le-am trecut în istorie și-n experiență poate puțin prea repede. Nu am scris despre fiecare, fie pentru că nu-mi găseam cuvintele care să le facă cinste, pretențioasă cu mine și cu ceea ce las în urmă, fie pentru că mă încurca timpul, în graba lui de-a se trece. Din fericire, aliatul meu, fotografia, rămâne un martor prețios și credibil.

Cât eram copil, credeam ferm că fiecare moment trebuie trăit la timpul lui. Savurat, strâns în brațe, pupat cu foc. Nu știu cum, adunând ani, m-am prostit îngrozitor și-am învățat să amân, să las pe mâine, să alung și să înlătur. Multe dintre amânările de ieri au traversat timpul și-au ajuns la un niciodată perpetuu. În fotografie, însă, n-am amânat. M-am păsuit, mi-am dat timp. Așa, am ajuns s-o recunosc ca pe-un prieten bun, la îndemână când am nevoie, cu o memorie imbatabilă.  În perioada asta abracadabrantă, în care fiecare ieșire din casă presupune o declarație pe propria răspundere, un timp în care să mă integrez, o distanță pe care să o respect, mască și mănuși, absență, singurătate și boală, sunt recunoscătoare pentru că am făcut o alegere conștientă, inspirată, salvatoare. 

Doar, doar s-a vindeca lumea...