SLB_4207

2023 a fost anul furtună din viața mea! Dacă n-ar fi fost așa, nu-i supraviețuiam, mi-e limpede ca cristalul și Ozana cea frumos curgătoare. Nu mi-a dat timp să analizez, să decid, să iau taurul de coarne, m-a luat pe val și ziceai că m-am născut navigând! Abia acum, privind retrospectiv, minunându-mă că sunt, îmi dau seama că ar trebui să-i mulțumesc pentru câte momente faine, pentru toți oamenii din ele, mi-a răsturnat în drum.

Oricâte scenarii aș scrie înainte, nu-i chip să-l nimeresc pe cel real, când vine vorba de o nuntă! Și zău că-mi notez, în minte, fiecare moment, știu „exact” ce și când  va trebui să fac! Fotografiez nunțile cu plăcerea cu care fumez, și așa cum m-am învățat să nu mă mai cert pentru viciul ăsta al meu, așa m-am învățat și să accept că lucrurile nu se desfășoară conform planului scris în mintea mea, ci, de fiecare dată, după un curs pe care nu-l pot -mereu- controla. Ce pot însă e să-l păstrez în amintirea protagoniștilor.

-Nu mergem la nuntă, mergem la concert! Așa mă încurajau prietenele Anei și ăsta a rămas leit-motivul evenimentului din 15 iulie, despre care abia acum apuc să vă povestesc. Și la ce ce nuntă-concert am mai participat! Q Band ( cea mai mare trupă din vestul României) și Doriana Talpeș au fost responsabili cu  atmosfera și n-au precupețit oamenii ăștia niciun efort, de ziceai că toate bateriile, cheful și voia bună le-au cumpărat singuri, iar acolo aveau de dat, cu mărinimie, oricui le-ar fi așteptat cu sufletul deschis. Pe mine m-au prins atunci ca-n niciuna din celelalte dăți.

Am savurat fiecare moment al petrecerii cu plăcerea aia fantastică ce te lovește uneori, când te aștepți mai puțin, și pe care, când încerci s-o descrii, simți nevoia să inventezi un nou dicționar, pentru că bagajul lingvistic pe care îl deții e prea sărac. Recunosc, relaxarea m-a pălit abia după ce am reușit să număr, nici acum nu-mi explic cum, vreo zece cadre cu mirele și mireasa. Unde mireasa voia fotografii înainte de nuntă, iar mirele zicea:

-Câte cadre?

-Două!

-Ok!

Și se ținea de cuvânt, preț de două cadre, puteam să fac ce voiam eu. Apoi, ba! Uite-așa, am apelat la reconfigurarea traseului și la mângâierea divină. Oricare putea să intervină mai întâi. :)

M-am așteptat la o nuntă frumoasă, îi știam pe ei, le știam o parte dintre prieteni și-mi era suficient. M-am așteptat să nu-mi fie simplu. M-am așteptat să-mi placă enorm și să mă bucur cot la cot cu ei. M-am așteptat la emoțiile mele, le știu bine, suntem chiar prietene. Când îmi lipsesc, zici că n-am o mână funcțională și-i bai. Doar emoțiile Anei, pentru că nu aș fi crezut vreodată că poate cineva să simtă mai acut decât mine, - da, am avut neobrăzarea să cred asta - și trupa Q Band, care mi s-au pliat pe suflet și tot tăvălugul din el ca nimeni alții, m-au luat pe sus și m-au purtat într-o uimire mai mare ca altele. 

Vă mulțumesc, dragii mei! Vă doresc fericire și curajul s-o visați când pare că e de neatins.

SLB_2816 SLB_2844 SLB_2876 SLB_2893-2 copy SLB_2915-2-2 SLB_2951-2 SLB_3017-2 SLB_3041-2 SLB_3073-2 SLB_3088-2 SLB_3112-2 SLB_3121-2 copy SLB_3181-2 SLB_3195-2 SLB_3203-2 SLB_3292-2 SLB_3305-2 SLB_3418 SLB_3438 SLB_3456 SLB_3482 SLB_3496 SLB_3622 SLB_3640 SLB_3652-2 SLB_3786 SLB_3834 SLB_3839 SLB_3864 copy SLB_3868 SLB_3974-2 SLB_4149 SLB_4187 SLB_4207 SLB_4286 SLB_4290 SLB_4309 copy SLB_4314 SLB_4323 SLB_4403 SLB_4429 SLB_4459 SLB_4463 SLB_4472 SLB_4484 SLB_4496 SLB_4516 SLB_4552 SLB_4560 SLB_4580 SLB_4582 SLB_4597 SLB_4600 SLB_4604 SLB_4617 SLB_4621 SLB_4671 SLB_4770 SLB_4828 SLB_4900 SLB_5048-Enhanced-NR SLB_5451 SLB_5490-Enhanced-NR SLB_5510-Enhanced-NR SLB_5586 SLB_5590 SLB_5797 SLB_5814-Enhanced-NR SLB_5820 SLB_5821-Edit SLB_5863 SLB_5884 SLB_5886 SLB_5970 SLB_5973 SLB_6063 SLB_6100 SLB_6166-Enhanced-NR SLB_6460-Enhanced-NR SLB_6466-Enhanced-NR copy SLB_6476-Enhanced-NR SLB_6540-Enhanced-NR SLB_6569-Enhanced-NR SLB_6574-Enhanced-NR SLB_6603-Enhanced-NR SLB_6694 SLB_6702-Enhanced-NR SLB_6720-Enhanced-NR SLB_6773 SLB_6779-Enhanced-NR SLB_6780-Enhanced-NR SLB_6811-Enhanced-NR-Edit SLB_6827-2 SLB_6851-2 SLB_6853 SLB_6872-2 SLB_6885 SLB_6898-2 SLB_6902 SLB_6965 SLB_6968 SLB_6979 SLB_7099-Enhanced-NR SLB_7110-Enhanced-NR SLB_7114-Enhanced-NR SLB_7131-Enhanced-NR SLB_7152-Enhanced-NR SLB_7371-Enhanced-NR copy SLB_7562-Enhanced-NR SLB_7587-Enhanced-NR SLB_7644-Enhanced-NR SLB_7689-Enhanced-NR SLB_7704-Enhanced-NR SLB_7713-Enhanced-NR

SLB_2382-2

Timpul ne-a acordat, mărinimos, clipe una și una. Pentru prima dată părea că știe să aibă răbdare, secundele curgeau după cum ne bucuram noi de ele. Era nunta lor, a Gioiei și-a lui Andrei, iar mie mi-a rămas, până în momentul în care scriu aceste rânduri, agățat în memorie gândul că totul a decurs exact cum și-au dorit cei doi. Oamenii dragi erau prezenți, zâmbetele nu și-au părăsit locurile, deși emoțiile n-au fost sfioase deloc și mai ploua, pe ici, pe colo, cu lacrimi de bucurie.

Am fotografiat cu tot dragul de care sunt eu în stare prezentul acela ce ne zâmbea autentic și bun, de-ți venea să-l ciupești, să te convingi că-i real și să mulțumești că ești acolo, contemporan cu el. Am trăit momentele lor ca și cum ar fi fost ale mele, pentru că energia benefică a celor din jur se prinde mereu de mine ca un scai de care nici c-aș mai scăpa. Nu există oboseală pe care să n-o înving în luptă dreaptă când sunt fericită, iar fericirea mea vine de la ceilalți, n-o pot contraface, am încercat. N-am îmbătrânit degeaba și mai știu că bucuriile astea nu-s izvor nesecat, așa că nu le iau for granted, iar dacă am ocazia, le îmbrățișez cu tot sufletul.

Mi-au fost dragi cu mult înainte de nunta lor, dar cumva, după eveniment, am simțit că plec acasă nu doar cu amintirile de atunci, ci și cu o prietenie căreia îi crescuseră rădăcini mai adânci. 

Gioia și Andrei, încrederea voastră a sădit în mine sentimente pe care încă le decantez. În momente în care îmi venea să mușc cu ciudă din viață, întoarcerea la fotografiile voastre mă liniștea și-mi mai dădea un ghiont pentru viitoarea zi, ce brusc, era mai bună.

 Vă mulțumesc și vă doresc pentru totdeauna, exact ceea ce aveți acum: sănătate, iubire și oameni pe care să puteți conta! 

În încheiere, vă las oamenii care s-au făcut responsabili de reușita despre care tocmai v-am povestit. Sunt convinsă că niciunul nu a fost ales întâmplător, dar lui Silviu Predescu vreau să-i mulțumesc eu, în mod special, pentru tot. Fără el, povestea nu ar fi fost la fel. 

Mai multe fotografii, găsiți aici: galerie foto
Locație: Venue Timișoara

Flori: Atelier Nicolle
Make-up: Andreea Todor
Coafor:  FresHair88
Muzica: Doriana Talpeș și DJ Dodo
Rochia: Eleganza by Ramona Alexandrescu

SLB_1413 Dance me to your beauty with a burning violin
Dance me through the panic till I'm gathered safely in

Ziua de 10 iunie m-a trezit brusc și mi-a pus în brațe aceleași două sentimente pe care le au zilele de acest fel pregătite pentru mine: euforie și încordare. Am sperat, o vreme, că o să rămân cu euforia, dar am înțeles într-un final că sunt programată genetic să le trăiesc pe amândouă, să le accept și să mă împac cu ele, până în momentul final, când merit să simt o liniște nepământeană, dublată de o bucurie ca o ploaie caldă și capricioasă de vară.

Pe cât îmi e de greu să cern amintirile fotografice din acea zi, pe atât îmi e de simplu să descriu ce am simțit, de la început până la final: toți, absolut toți cei prezenți, au fost acolo cu sufletul larg deschis, să se bucure de întâmplarea fericită care i-a adus împreună. Am simțit că aparțin unui cerc restrâns de oameni care știu să aprecieze frumusețea momentului, clipele de drag și frumos, să le salveze undeva în memorie pentru atunci când vor avea nevoie să se întoarcă la ele. 

Unii au norocul fantastic să se găsească măcar într-una dintre viețile pe care le au. Îi observi ușor, după gesturi, priviri, atenția cu care se caută, să se asigure că celalalt e bine. Eu am un radar în ochi. Simt cum mi se acoperă de o ceață apoasă și caut un tavan, un cer, care mi-o fi mai la îndemână, în încercarea de-a opri rimelul să se scurgă în lacrimi griulii pe obraji.

Imola și Cătălin, vă mulțumesc! Să vă bucurați de voi ca de-o muzică bună!

link fotografii

SLB_0399bw SLB_0418 SLB_0433 SLB_0477

SLB_0338-2 SLB_0399bw SLB_0433 SLB_1236-3 SLB_1433 SLB_2037-2 SLB_3286 SLB_3089 SLB_2950 SLB_0935 SLB_0898-Edit SLB_1033 SLB_0873 SLB_0881

SLB_3688 SLB_3708 SLB_3602 SLB_3470 SLB_2950 SLB_2019 SLB_2037-2 SLB_2052-2 SLB_2173
 

_SLB4056 copy

Laura l-a întâlnit pe Marius, două jumătăți de suflete s-au făcut unul, pe când eu ajunsesem suficient de curajoasă, încât să accept provocarea imensă de-a le fi alături, cu aparatul în mână și ochii larg deschiși în ziua de 30 iulie 2022. Emoțiile au fost pe turații maxime, dar m-am învățat cu ele și știu că-mi fac mai mult bine, decât rău. Mă păstrează acolo, în plin moment, conștientă, atentă, fericită și recunoscătoare. Nu trăiesc bucurii mai pline decât atunci când reușesc să ofer pe măsura sau peste așteptări. 

A fost o zi ca o viață. Imprevizibilă. Soarele a concurat ploaia în rafale, câștigând în momentele cheie, ca un suveran protector și îngăduitor cu planurile noastre. Zâmbetele și voia bună au rămas constante, în semn de bun augur pentru anii ce vor urma în doi.  

La final, am trăit sentimentul acela de împlinire pe care îl am de fiecare dată când se încheie un eveniment pe sufletul meu. Adrenalina nu mi-a dat voie să adorm câteva ore bune după ce am ajuns acasă, așa că am cutreierat o vreme printre momentele și senzațiile proaspete în memorie. Într-un final, am adormit zâmbind, gândindu-mă că nunțile sunt la fel de frumoase precum oamenii care le trăiesc. 

Scriind, îmi dau seama, a nu știu câta oară, că nu există o altă meserie care să-mi ofere mai multe satisfacții. Am dubii mereu, spaime la fel, mă cert și mă împac, incapabilă să accept că nu fac mai mult, mereu mai mult, dar am învățat să mă și iert și să continui cu speranță.

Laura și Marius, vă mulțumesc cu recunoștință pentru tot. De la cel mai mic gest, perechile alea de papuci care mă așteptau la voi, pentru că nu erați siguri care o să-mi fie buni, până la prietenia și aprecierea voastră, toate sunt neprețuite și au încă, doar amintindu-mi, un efect binefăcător asupra mea. Oricât v-aș fi oferit eu, voi ați dublat - de fiecare dată - și ați câștigat! 

Fotografiile de pe linkul de mai jos sunt doar câteva, un mic reminder al clipelor care, altfel, ne-ar rămâne doar în suflete.  Ședința foto trash the dress a avut loc în Germania, la cetatea Burghausen - Die Langste Burg der Welt, locul care, pentru o vreme, le-a păzit dragostea și a lăsat-o să crească mare. 

link foto: https://www.irealia.ro/p83537960

_SLB9411

În ultimii ani, ședințele de fotografie smash the cake au devenit din ce în ce mai populare. În cadrul acestora se imortalizează prima zi de naștere a copilașului și, în general, primul an de parenting al adulților. O să-mi spuneți, probabil, că mulți părinți sunt la adoua, a treia sau a n+ experiență, dar eu vă asigur că acest aspect nu-i știrbește deloc din farmec.

Vorbim aici despre o ședință foto în care sărbătoritul este personajul principal, iar imaginile captează joaca și emoțiile acestuia precum și degustarea primului său tort. Dacă preferați să vă țineți copilul departe de tort pentru încă ceva vreme, puteți opta pentru o alternativă fructată, cum ar fi o ședință foto cu cireșe, portocale, pepeni sau cu alte fructe de sezon.

Cum se derulează ședința foto?

Pentru a vă oferi o mare varietate de imagini în galeria finală, vom parcurge împreună trei etape: începem cu câteva portrete de familie pe un fundal clasic, nu de alta, dar parcă niciodată nu avem timp de noi toți, apoi mă dedic portretelor cu sărbătoritul, pe care le asortez cu diverse elemente de recuzită și decorațiuni  de aniversare în fundal - inclusiv cu jucării sau piese de vestimentație pe care le doriți neapărat păstrate în amintire -, iar la final realizez fotografiile cu degustarea tortului. (Înainte de ședință, vă voi da câteva sfaturi despre cum să vă pregătiți copilașul pentru această primă întâlnire cu tortul). 

La ce să vă așteptați?

Așteptați-vă la o ședință foto în care cel mic dictează regulile mari. :) Nu voi forța nimic, pentru că doresc ca acesta să fie fericit, dar voi fi mereu pe fază pentru a-l surprinde în cadre cât mai diverse, de care să vă bucurați împreună peste ani. Așteptati-vă să se murdărească, chiar să-și păteze hăinuțele noi! :) Ce vă promit, pe lângă o ședință foto relaxantă și veselă, e o galerie de imagini frumoase și atent editate.

Când ar fi bine să programați ședința foto?

Dacă doriți ca imaginile să fie gata cu ocazia zilei de naștere, pentru a le distribui pe rețelele de socializare în ziua respectivă sau pentru a le transforma în invitații la petrecere, vă recomand să programați ședința foto cu 4-6 săptămâni înainte. Altfel, puteți programa data ședinței chiar înainte sau după ziua
de naștere, la data la care vă este convenabil.

Important: Încercați să programați ședința foto în acea perioadă a zilei în care copilașul dvs. este treaz și activ și, în mod ideal, flămând, dar nu înfometat.
 

E nevoie să aduceți ceva?

Înainte de ședință, vom povesti puțin despre tematica acesteia. Mă ocup de personalizare, dar este posibil să doriți anumite elemente dragi copilașului d-voastră pe care vă încurajez să le aduceți în ziua respectivă. 

Cât durează ședința foto?

O ședință foto de acest gen durează între una și două ore, în funcție de bunăvoința, cheful și răbdarea protagonistului. :) Nu voi fi niciodată pe grabă și voi avea răbdare mereu mai multă decât cel mic. 

Puteți să alegeți decorul tematic!

Putem stabili împreună o temă personalizată pentru copilul dvs., astfel încât imaginile să îl reprezinte cu adevărat. Dacă nu vă permite timpul sau nu doriți să decideți dvs., o voi face eu, ținând cont de orice preferințe personale ați avea.

Cine aduce tortul pentru ședința foto?

Fiecare copil este diferit, iar d-voastră știți cel mai bine ce are voie și ce nu, așa că dvs. aduceți tortul. :) Totuși, vă sfătuiesc să evitați să luați un tort de ciocolată sau cu glazură roșie! O fi el gustos, dar nu e deloc fotogenic. ;) De asemenea, luați în considerare faptul că acesta trebuie să fie cremos și ușor de sfărâmat. 

Dacă am uitat ceva, vă rog să îmi scrieți și vă răspund cu drag, cât de repede pot. Muțumesc și vă aștept la un ”happy smashing”!

_SLB9464
 

SLB_0249

Creștinarea Elizei a adunat în jurul ei familia, de la mic la mare. Pe mulți dintre ei îi cunoșteam, ni s-au mai întâlnit drumurile. Am fost de-a casei, cum s-ar spune. Maria a rămas, în multe privințe, aceeași adolescentă frumoasă și timidă pe care o știam de la clubul meu de fotografie preferat. Alex, același tip serios, cu țigara și umorul mereu la îndemână. Deși îi plac pozele ca merele pădurețe, mă asigură că facem cumva să fie bine. :)

Retrospectiv, îmi dau seama că bunica Mariei m-a impresionat ca la carte, cum s-ar spune. Figură blândă, într-o relație specială cu divinitatea, în timpul ceremoniei religioase a trăit profund fiecare moment. La petrecere, a dansat umăr la umăr cu mai tinerii participanți. A savurat clipele solemne și pe cele fericite cu maturitatea celei care știe că nu se împart oricând și oriunde. Mi-a rămas incredibil de dragă.

La Province, localul ales de Maria pentru reuniunea lor, a fost o surpriză extrem de plăcută pentru mine. Mi-a lăsat, de la început până la sfârșit, impresia locului organizat cu tot sufletul, în care niciun detaliu nu a fost lăsat la voia întâmplării. Îl recomand cu sinceritate.

Vă mulțumesc pentru tot, dragii mei!

SLB_0232

SLB_0258 SLB_0319 SLB_0402-3 SLB_0381 SLB_0436 SLB_0444 SLB_0471 SLB_0506 SLB_0511 SLB_0530 SLB_0566 SLB_0585 SLB_0589 SLB_0629 SLB_0663 SLB_0671-2 SLB_0710 copy SLB_0711 SLB_0746 SLB_0759 SLB_0761 SLB_0771 SLB_0772 SLB_0779 SLB_0787 SLB_0809-3 SLB_0835 SLB_0905 SLB_0915 SLB_0941 SLB_0947 SLB_0955 SLB_0965 SLB_0996 SLB_1040 SLB_1041 SLB_1043 SLB_1044 SLB_1048 SLB_1049 SLB_1053 SLB_1086 SLB_1087 SLB_1097 SLB_1112 SLB_1116 SLB_1138 SLB_1141 SLB_1197 SLB_1214 SLB_1237 SLB_1255 SLB_1257 SLB_1293 SLB_1415 SLB_1416 copy SLB_1423-2 SLB_1425 SLB_1438 copy SLB_1474 SLB_1483 SLB_1522 SLB_1548 SLB_1596 SLB_1621 SLB_1640 SLB_1643 SLB_1650 SLB_1655 SLB_1663 SLB_1672 SLB_1676 SLB_1678 SLB_1687 SLB_1723 SLB_1728 SLB_1739 SLB_1769 SLB_1770 SLB_1778 SLB_1779 SLB_1788 SLB_1797 SLB_1802 SLB_1806 SLB_1811 SLB_1812 SLB_1815 SLB_1824 SLB_1826 SLB_1860 SLB_1863 SLB_1864 SLB_1872 SLB_1876 SLB_1879 SLB_1888 SLB_1890 SLB_1916 SLB_1919 SLB_1929 SLB_1931 SLB_1954 SLB_1968 SLB_2037 SLB_2038 SLB_2081 SLB_2087 SLB_2098 SLB_2132 SLB_2135 SLB_2156 SLB_2160 SLB_2180 SLB_2185 SLB_2219 SLB_2267 SLB_2293 SLB_2322 SLB_2347 SLB_2349 SLB_2357 SLB_2361 SLB_2366 SLB_2367 SLB_2369 SLB_2385 SLB_2389 SLB_2427 SLB_2429 SLB_2457 SLB_2500 SLB_2514 SLB_2524 SLB_2318

PORTRAIT OF A YOUNG BOY

Încă nu știe să-mi adreseze o intrebare direct, mai întâi trebuie să se asigure că mi-a captat atenția. Așa că începe: Mama... Dacă dau să trag aer înainte să răspund, revine: Mamaa... Musai să zic un DA răspicat înainte să îmi spună orice ar avea de zis, chestie care pe mine mă irită îngrozitor. El trece peste tonul adeseori prea răspicat, zâmbește din gropiță și își continuă ideea, oricare ar fi aia.

Azi am rămas doar noi doi acasă, el fiind ultimul diagnosticat cu covid, mai are de șezut între pereți. Cum tableta era la mine și citeam ceva, dragul meu drag se plictisea teribil și-mi tot zburătăcea atenția cu te miri ce rugăminți. Să-i dau de lucru, îmi zic. Și-l rog să adune niște lucrușoare, aruncate peste tot. I-am făcut listă și i-am zis să vină la mine când e gata, convinsă că va dura măcar 15 minute să-și termine operațiunea. 

Evident, eram într-o impecabilă eroare. Mama... se auzea din baie, apoi din dormitor... Mamaaa, de x chiar n-ai nevoie? Mama, l-am găsit pe y... Mamaaaaa.... uite, z era sub pat. Și tot așa. Ca o muscă zumzăia, non-stop. Poc! Se aude un bufnet înfundat, dar nu apuc să sar din fotoliu că vocea copilului mă liniștește: N-am pățit nimiiiic...!

Nu mai știam unde rămăsesem, de fapt nu cred că citisem ceva, așa că îl strig. Hei, vrei să facem ceva împreună? Din două tumbe, ca un cățel iubitor, e lângă mine. Da, orice, mama! 

Bine, facem poze! Un zâmbet șugubăț îmi atârna de vorbele aruncate într-o doară. Eram convinsă că brusc, își va găsi el o ocupație. Dar nu. A marșat.

Haide! Aici stau? Se așază pe scaunul de lângă perete. Pfuai, mă lovește anxietatea pe scaunul ăsta! 

Stai acolo, așa anxios cum ești, vei da bine în poze! Râde. Îi trântesc o bască pe cap, reglez lumina, fundalul. A rezistat 10 minute, ca un adevărat erou. Când l-am rugat să stea serios, l-a pufnit râsul jucăuș. Dacă m-am îmbufnat, a râs și mai tare. S-a foit întruna, și-a întors basca pe care abia i-o așezasem, și-a ridicat picioarele la gură, m-a salutat cu mâna la chipiu... Am ales pozele împreună, apoi le-am editat alb-negru, să-mi îmbrace ideea pe care o avusesem și l-am chemat să le vadă: 

Tu, mama, cred că am ochii prea luminoși! 

Nu ți-am editat ochii, așa sunt ei, ca tine!

Mi s-a cuibărit în brațe. Încă îl cuprind, cu amândouă, și-l țin ca pe-un bebe, cât vrea el. 

Nu-s perfecte cadrele astea, dar mi-s dragi și mă bucur că mai apuc să-i prind și pe ai mei dispuși să-mi pozeze. 
_SLB6539 _SLB6540 _SLB6544 _SLB6545 _SLB6547 _SLB6555 _SLB6556 _SLB6558 _SLB6562

_SLB1022-2

Cam așa mi s-a întâmplat și acum. La spartul târgului, cum s-ar zice, pe când politicienii noștri au scos Covidul din starea de alertă, eu am prins un pui de boală, că tot eram datoare. Cu butonul HOLD apăsat, am timp să îmi amintesc de evenimentele care mi-au scos în drum oameni pe sufletul meu, am timp să răsfoiesc albumele de fotografii, să zâmbesc, să mă critic, să-mi promit că data viitoare voi face mai bine.

Pe protagoniștii poveștii de azi i-am cunoscut acum vreo 3-4 ani, iar de atunci ne-am întâlnit în câteva momente importante din viața lor. Printre clickurile pe care le-am făcut eu, ca fotograf, am făcut click și noi, ca oameni. Cel mai fain lucru care mi se poate întâmpla în meseria asta e să îmi fac prieteni din cei care mă caută, inițial, pentru serviciile pe care le pot oferi. 

Au oamenii ăștia o energie bună care se transmite celor ce le stau prin preajmă. Să le fotografiez botezul micuței Ioana a fost pentru mine o onoare și o bucurie continuă. Nici după ce-am ajuns acasă, la finalul zilei, n-am scăpat de zâmbet, am adormit cu el. Îl simt și acum , scriind aceste rânduri, cum dă să îmi dezvelească dinții, încleștați în concentrare. Ei și prietenii lor au scris mica istorie a unei zile luminoase și fericite, bazate pe bucuria de a fi împreună. Sunt recunoscătoare că m-au ales să le fiu alături, să respir, să văd și să simt alături de ei. 

_SLB0013 _SLB9977 _SLB9976 _SLB9535-2
_SLB0012 _SLB9602-2 _SLB9652 _SLB9544 _SLB9600-2 _SLB9812 _SLB9645 _SLB0116 _SLB0118 _SLB0129 _SLB0153 _SLB0149 _SLB0171 _SLB0201 _SLB0216 _SLB0156 _SLB0226 _SLB0230 _SLB0236 _SLB0270 _SLB0274 _SLB0333 _SLB0342 _SLB0344 _SLB0365 _SLB0395 _SLB0419 _SLB0423-2 _SLB0423 _SLB0427 _SLB0480 _SLB0488 _SLB0513 _SLB0514 _SLB0523 _SLB1003 _SLB1022-2 _SLB1047 _SLB1184 _SLB1259 _SLB1315 _SLB1328 _SLB1333 _SLB1362 _SLB1390 _SLB1420 _SLB1422 _SLB1487-3 _SLB1692 _SLB1711

_SLB5855

Ce faini îs! - m-am gândit imediat după scurta noastră întâlnire la o terasă din Unirii. Dezinvolți, sinceri și calzi. Veseli și cu umorul la ei. Așa i-am perceput la prima vedere, așa mi-au rămas în gânduri. Actorii mei. Unii dintre cei pe care îi fotografiez se strecoară cumva pe arterele din suflet și devin ai mei. 

A 3-a zi a lui iulie m-a trezit fericită. Inspirată, și-a trimis lumina aia, de-o caută toți fotografii, să cadă peste petrecerea organizată la Crama Aramic, din Silagiu. Ultima din ciclul de evenimente care au marcat uniunea lor ca familie, petrecerea asta, la care am avut eu bucuria să particip, a făcut o reverență în fața iubirii și prieteniei. Celebrul salut englezesc, care ne-a zâmbit cât a fost ziua de lungă și de faină, din multe elemente ale decorului special gândit, iar pe alocuri chiar și creat de ei, a renăscut la Silagiu din inițialele numelor protagoniștilor.

Când am plecat, am luat cu mine gândul că tocmai am fost martora unui eveniment pe care mi-ar plăcea să-l tot fotografiez, mustind de ingredientele atât de necesare unei vieți fericite.

Conexiune.

Atenție.

Bucurie...

***

Le-au fost alături: 

Muzica: Alina Mihocaș și Vlad Cena.

Rochia: strai cu fir

Verighete și bijuterii: mă ghindesc la tine

Prăjituri: dulce de la Alina

Degustare de vinuri: rovinhud

Aici sunt mai multe fotografii. :)
 

11 iulie 2020. O zi de vară în plin avânt și exuberanță aleasă de Valentina și Marian să fie pașaportul lor către o lume împreună, la zâmbete și lacrimi deopotrivă.

Se făcea că toate etapele erau bine stabilite, iar timpul ticăia mărinimos. Am trăit dimineața într-o atmosferă destinsă și cordială. Apoi, dintr-o dată și fără niciun fel de preaviz, cele două ore și jumătate pe care le știam puse bine pentru pregătirile de la hotel, de dinainte de starea civilă, s-au dat peste cap și s-au transformat, glumețe, în... treizeci de minute! Cu emoțiile în supradoze, am făcut și eu pașii mai mari, nu de alta, dar timpul îngrijorărilor expirase. În fond, necunoscutul e parte din orice provocare, cu cât e mai prezent, cu atât ni se acutizează toate simțurile, și alea pe care nu știm că le avem.

Hai, facem o pauză de țigară? era întrebarea care contura ritmic desfășurarea evenimentelor. Iar pauza se făcea, după voia lor și-a noastră, iar pofta aia de fumat o să-mi rămână în veci în amintire, ca unică și irepetabilă. Ne era clar că toate planurile curgeau pe un făgaș nou și nepremeditat, doar momentele de respiro își păstraseră cu strictețe locul în agenda foto-video a zilei. 

Mi se depăna în fața ochilor și a camerei de fotografiat o poveste firească de iubire care, odată surprinsă în imagini, avea să devină un arc peste timp, pentru că fotografiile rămân pe veci tinere și spun povestea protagoniștilor ori de câte ori aceasta vrea să fie auzită, cu emoție, puțin umor și mai ales cu viața din ele.

La desfășurarea evenimentelor din ziua cea mare a Valentinei și a lui Marian au contribuit:

Coafură: Andrei George, salonul Be the queen 

Make-up: Maria Vintilă

Fotografii: Sorana Bordas

Videograf: Robert Floria

Muzica: Dj Radu (Radu Otânjac)

Aranjamente florale: Mirela Stan

Petrecerea: Hotel TRIO

(Am adăugat linkuri în spatele numelor celor de mai sus, dacă există curioși sau interesați.)

Câteva fotografii vă las mai jos, ceva mai multe găsiți aici.

Vali și Marian, să fiți fericiți și sănătoși, pentru restul aveți maturitatea și dragostea la îndemână!

Vă pupific și vă mulțumesc, întâlnirea cu voi a fost o plăcere!

       Anul trecut, parcă prin toamna timpurie, dar nu sunt sigură, mi-a vorbit Raluca pentru prima dată despre apartamentul pe care voia să îl fotografiez, ca să îl listeze pe airbnb. Știa exact, de pe atunci, cum voia să îl prezinte lumii, iar în eforturile ei de a-și vedea planurile materializate n-a precupețit nimic. 

Deși e o persoană cu mult bun gust, a angajat un designer. Deși are un aparat de fotografiat performant, a apelat la mine. Ar fi putut să-și cumpere perdele și naproane dintr-un supermarket, dar le-a comandat special, de la Atelier Coquet. M-a sunat de câteva ori să îmi spună că mai are un pic și de fiecare dată mi-a împărtășit câte-o viziune, un plan de bătaie. Nimic nu putea rămâne la voia întâmplării, „lasă că e bine și-așa” devenise „știu că putem face ceva grozav”. Recunosc, m-a molipsit cu entuziasmul și energia care păreau că-i sunt oricând la îndemână. Recunosc, mi-a fost teamă, dar încrederea ei în mine m-a determinat să studiez domeniul fotografiei imobiliare. Pare că un fotograf poate fotografia orice, așa cum un bucătar poate găti orice, dar nu-i chiar așa! Pentru toate genurile de fotografie e nevoie de informație (diferită) și exercițiu. Nu cred c-a rămas un colț din apartamentul propriu neimortalizat. Am studiat lumina naturală și pe cea artificială, colțurile și unghiurile, liniile drepte, să-mi completez și actualizez latura creativă și jucăușă pe care am apucat deja să o scot în lume.

În sfârșit, anul acesta, odată cu relaxarea socială venită după încercarea secolului, Raluca m-a anunțat obosită, dar fermă: E gata, poți veni duminică?

Așa am ajuns să vizitez apartamentul cochet, în culori pastelate, situat în buricul Timișoarei, într-un bloc cu o grădină verde la poartă. Deși era înnorat afară, livingul era învăluit într-o lumină ambientală extrem de primitoare, în timp ce dormitorul lenevea într-o atmosferă turquiose.
M-au cucerit imediat culorile alese, am remarcat cărțile, scrise în diverse limbi, pentru toate gusturile. Era acolo și cartea copilăriei mele, „Singur pe lume”. Am zâmbit. Bucătăria completa natural spațiul deschis al încăperii, iar masa albă și rotundă abia aștepta poveștile din jurul ei. Am testat, la final! ;) 

M-a invitat la o cafea, puteam să-mi aleg dintr-o gamă variată. Sunt „expresso” de fel, dar acolo am încercat un cappuccino. Pregătise și un mic dejun, ce va deveni un obicei al casei. Croissante proaspete ce miroseau a cald. Fructe. Flori în vaze. Haide, lasă-mă să stau o noapte! i-am spus. Singură, nu ating nimic, doar mă desfăt! 

Deși am călătorit destul și în majoritatea orașelor vizitate m-am cazat prin airbnb, într-un singur loc am fost întâmpinată cu o sticlă de vin și o prăjitură, de bun venit. (I-am ținut minte și le-am scris un review bilingv pe site, să mă asigur că află cât mai multă lume că-s oameni faini!) 

-Cred că voi oferi și shuttle, de la aeroport! îmi termină Raluca gândurile. 

Nu mi-a fost greu să mă desfășor. Spațiul aștepta, atât de frumos amenajat, încât îți era mai mare dragul să surprinzi fiecare parte, în cadre strânse și largi, din toate unghiurile. Niciun loc nu striga: Pe mine să nu mă fotografiezi, că nu ies bine în poze! Sau: Ia-mă din stânga, ăla mi-e profilul bun! Mai rar un client atât de fotogenic! 

Raluca e o gazdă atentă și cu care te poți întinde la povești, fără riscul de-a te plictisi. Apartamentul pastel e tânăr și la început de drum, își așteaptă musafirii cu încredere, croissante, multă energie benefică și un pahar de vin alb. Altul, pe cel din poze l-am băut eu, dacă tot l-am botezat! ;)  E curat, spațios și dotat cu toate cele necesare unei șederi mai scurte sau mai lungi în Timișoara.  Eu sunt doar un martor care vi-l prezintă prin prisma trăirilor proprii. Special, am ales o fotografie ce poartă amprenta micului nostru răsfăț din timpul ședinței foto. Pe site-ul airbnb găsiți apartamentul în toată desfășurarea lui, iar dacă aveți ocazia, nu-l ratați. Îmi mulțumiți apoi! ;) 

 
„Ieși, copile cu părul bălai, afară și râde la soare…”

Doar, doar s-a vindeca lumea. 

Și lumea se vindeca după râsul meu.

Cu foarte puțin timp înainte ca parcurile să ne fie interzise, s-a întâmplat să am norocul să fiu parte din anunțul momentului lor special. Energia și încrederea lor mi-au făcut și încă îmi fac, mult bine. Dintr-un soi de autoprotecție, în clipele în care mă simt copleșită și însingurată, mă întorc la ceva ce-am trăit cu bucurie. Pentru că, pe lângă multe altele, asta îmi oferă fotografia: miracolul retrăirii.

În așteptarea vindecării lumii, îmi trec prin minte și prin fața ochilor, în timp ce derulez foldere cu fotografii, momente și oameni cu care am împărțit zâmbete și emoții, în cadrul unor evenimente fericite din viețile lor, la care am avut privilegiul să fiu invitată. Realizez cum le-am luat de bune și le-am trecut în istorie și-n experiență poate puțin prea repede. Nu am scris despre fiecare, fie pentru că nu-mi găseam cuvintele care să le facă cinste, pretențioasă cu mine și cu ceea ce las în urmă, fie pentru că mă încurca timpul, în graba lui de-a se trece. Din fericire, aliatul meu, fotografia, rămâne un martor prețios și credibil.

Cât eram copil, credeam ferm că fiecare moment trebuie trăit la timpul lui. Savurat, strâns în brațe, pupat cu foc. Nu știu cum, adunând ani, m-am prostit îngrozitor și-am învățat să amân, să las pe mâine, să alung și să înlătur. Multe dintre amânările de ieri au traversat timpul și-au ajuns la un niciodată perpetuu. În fotografie, însă, n-am amânat. M-am păsuit, mi-am dat timp. Așa, am ajuns s-o recunosc ca pe-un prieten bun, la îndemână când am nevoie, cu o memorie imbatabilă.  În perioada asta abracadabrantă, în care fiecare ieșire din casă presupune o declarație pe propria răspundere, un timp în care să mă integrez, o distanță pe care să o respect, mască și mănuși, absență, singurătate și boală, sunt recunoscătoare pentru că am făcut o alegere conștientă, inspirată, salvatoare. 

Doar, doar s-a vindeca lumea...

Sufletul își revenea din amorțeală.

Plouase și era înnorată ziua. Meteo dependentă de când mă știu, plouată și mohorâtă eram și eu, dar nici să amân ședința foto promisă nu voiam. Rar, dar mi se mai întâmplă să iau deciziile corecte!

Până la final, soarele se hlizea prin geam, desenând o fereastră luminoasă pe fundalul foto. L-am lăsat. Eram gata contaminată de bucuria, optimismul și pofta de viață pe care mi le-au adus musafirii mei. Mereu am primit mai mult decât am avut eu de oferit. 

Fotografiile le-am prelucrat la ceva timp după ședința foto, când starea de spirit m-a ajutat să redau un pic din ceea ce oferă familia lor.

Cu permisiunea personajelor, vă arăt câteva cadre, la câteva zile după ce le-am predat, când întorcându-mă la ele, am decis că n-aș schimba nimic. 

*** Titlul e explicat aici.

*** Pozele au prins culoare pe muzica celor de la Linkin Park

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Hazard reported ahead! - There was this life alarm repeating itself, every moment, every day, during the past months. Somehow I managed to press the ignore button, conveniently hidden at the back of my mind and headed for Vama Veche, to live the last edition of VSLO, the festival that took my soul last year only to give it back fully charged. And there I was, against all odds, ready to jump into my racing car, grab the steering wheel and drive right through all these much needed experiences again.

It's been one hell of a ride! I’ve had my fair share of ups and downs, I missed my "old crew”, the girls I had so much fun with during my previous race, VSLO IX, but I was lucky enough to make new friends. Thank you, Aysel, Rosana and Ciprian, for adding your friendships to my journey, Marius and Irina, for sharing that beer until my acute felling of loneliness went away.

Those who have already lived at least one edition of VSLO know the drill. For the others, I will only say that it is a unique mix of experiences and knowledge, adrenalin, suspense, utter joy and excitement. I can only imagine the hard work that lies behind it. Cătălin Rudolf, Andreea Han Rudolf & the Team, thank you for your idea, for believing in it and for making it happen. Thank you for the stubbornness and perseverance you embraced when the road became bumpy. Thank you for your time and hellos! I wish one day you'll feel only the happiness your dedicated efforts brought to others, like me. You touched all the bases!

***

All kinds of emotions were animating the familiar places of the Festival, travelling from the mornings at Famagusta to the long evenings at La Frontiera, from the lecturers to the participants and back again. I did my best to attend all the morning classes as I can never get tired of listening to people speaking about photography, regardless of the genre. This edition was enriched - in the order of appearance - by the presence of: Vlad Eftenie, Michail Moscholios, Cornel Lazia, Chris Suspect, Andrei Ciobică, Cătălin Săvulescu, Radu Tudoroiu, Jens Krauer, Dragoș Cristea, Florin Ghioca, Marek Czarnecki, Spyros Papaspyropoulos, Vali Bărbulescu, Olav Urdahl and Paul Păun.

I would like to give thanks to some people that made my days during this VSLO edition. I’m still under the spell, I remember every moment and all the talks! All the beers too, because there were few of them, having to drive back and forth all day. As you might know by now, I had my 2 kids in 2 Mai. ;) 

Bogdan Iacob. Former winner of the VSLO's trophy. Always had a hello at hand. It made a difference. He also found the time to shed some light on the #outofthephonephotography mystery. Thanks to him, I have a smarter relationship with my phone and one frustration dead and buried. 

The Olympus Team: Rox, Gina, Bogdan and Paul! Simply the best. Impeccable, like Vistara Airlines and Rigzin! (Ever since my journey to India, I cannot find a better superlative.) I stepped into their office asking for a winning camera. Guess what, they gave it to me! :) Thank you for the fun, laughter, advice and friendly presence! 

Paul Păun is the one who can transform the Olympus digital cameras into these perfect, obedient and smart photographic toys. He also teaches analogue photography courses because analogue photography is a never ending joy.

Chris Suspect. Street and documentary photographer. I met him last year and he left a strong impression on me. He’s the kind of teacher that lights up your perspective on street photography in 5 minutes. No matter how hard I try, I can't find the right words to express my gratitude for all I have learned from him.

Michail Moscholios. Photographer & Writer. Author of The Anti-manual of Street Photography. I have never heard of any other author to write about photography the way he does. Nor have I ever imagined that one of my photographs could be described with such a power of expression that the description would become more beautiful than the picture itself. I owe him a strong boost to my self-esteem when I needed the most. Also, it was Michail who brought VSLO to my attention. 

Canon Romania. My picture won Best Photography Contest powered by Canon. This recognition brought me one more precious minute of confidence and happiness. 

Cornel Lazia. Photographer, fascinated by Urban ecosystems, as his instagram page says. The perfect example of a gentleman, I might add. It is the work I did for his cinematic portrait assignment that gives me great satisfaction. I spent one day trying to find the right person, when it had been easier to use my daughter and get it done in a flash. Choosing the harder path led me to Ioana. While taking her pictures, in a hurry and under a torrid sun, I asked her about her favourite movie. The line taken from the science fiction thriller Inception proved to be the perfect match, not only for the image itself, but for me too. ;) 

Florin Ghioca. Theatrologist. Journalist, editorialist and photoreporter. One man show. Unbeatable translator. :) He revealed the secrets of theatre photography without holding anything back. He was all in, for the art, and the art was there, three nights in a row, when we were lucky enough to see Paul Cimpoieru on and off the stage. I don’t know about the others, but to me, Paul Cimpoieru is the mirror of empathy and kindness. He is the believer.

Spyros Papaspyropoulos. Try to say his name out loud. I guarantee satisfaction when you manage to do it flawlessly. Street Photographer. StreetHunters.net is the place that might just help you "remove the blinds from your eyes". I had been familiar with this site for quite some time when I met Spyros in person. His name came as a total surprise and I exclaimed: I know you by your name, I just couldn't associate a face to it! I think there will never be a better time to confess: I have always thought it was Dr. House in his profile picture!

Flash Street Photography is about being honest and courageous when facing the street and its stories and there is no better teacher to learn all these from. I can swear I saw him jumping with joy while he was walking with us, trying to share all he had gained by experience.

-Are you enjoying yourselves? I analysed that question while I was lying in my bed, incapable to send all that adrenalin to sleep. It was the only thing he asked, several times. There's no room for lies, if the act of photography doesn't bring happiness, it's futile.

Last but not least, Jens Krauer. Street and Documentary Photographer. His words about candid street photography got stuck into my mind last year. “Take 100 pictures, delete 99 of them, publish one or none!” If photography were divided into levels of difficulty, I don’t see how the Candid Street Photography's level of difficulty could be beaten. I have never been a keen observer of the outside world, always trying to handle the fights of my own mind, so the above genre was kind of untouchable, until I listened to Jens talking about it. Then, everything became doable. 

Without being aware of it, Jens facilitated my first encounter with real, round, perfect happiness resulting from a photographic endeavour. I definitely stepped out of my comfort zone and the fact that I was able to do it was a success in itself. Taking a Jens Krauer home with me - I am talking about the autographed picture I won - perfected the beauty of the day. Right there and then, I was ok and willing to dream bigger, dropping the constant need of backing up for just one second.

I cherish the little gesture people make, so I feel I should share the story of the autograph. As a general rule, I just hate to disturb people. That evening, when I was looking for Jens, to get his autograph, I found out that he was leaving the next morning. Three minutes later I saw him enjoying dinner and a conversation with a friend, in the garden of La Frontiera. It took me 10 more minutes of thinking and balancing do’s and don’ts in my head until I breathed deeply and headed to their table, holding the picture in my arms. Long story short, there they were, a few moments later, the two lecturers and street photographers putting their beers aside and spraying the autograph written on my picture with whiteboard marker - the best writing tool we could find - with hair fixing spray. Like that was the most natural thing to do while having a beer, in the garden, by the sea.

That night I went to sleep with a smile. There was beauty and kindness all around me. When I woke up, the same smile was floating on air, waiting for me to acknowledge the moment. 

Here I am, smiling again. I wouldn't change anything. VSLO, you’ve been good to me. For 10 full days, no hazards were reported ahead. I wish you well!

*** I wanted to provide a Romanian translation, but I believe it is not really necessary. My mother will hear the stories from me. Florin Ghioca would probably translate it like this: Sorana zice că are 2 copii în 2 Mai… Și că e dependentă de VSLO.

*** My Candid Street Photography winning picture

*** My Canon - best image - winning picture

Cei care mă cunoașteți preț de mai mult de-o șuetă, știți că am obiceiul să mă atașez de oameni brusc și aparent fără motiv. Sunt acele gesturi mici, care se strecoară neobservate și pentru cei care le fac, dar care au asupra mea o influență absolută. Cedez instinctului și îi îndrăgesc pe autori fără termen de prescriere. Am pățit-o de două ori anul trecut și o dată (deocamdată) anul ăsta, deci cu măsură. Asta mă face să cred că nu mi s-au dat peste cap anumiți indicatori din creier și că tot ceea ce simt e autentic.

Acum vreo 10 ani, dacă nu mai demult, mi-am imaginat cum aș putea scrie povești personalizate. Aveam deja primul copil pe care să-l transform în personaj de basm, dar realitatea a învins fantezia, iar gândul meu a rămas atârnând în gol. Până azi. Povestea de față îi are ca personaje secundare pe Bogdan și Silvia, rolul principal revenindu-i Marei, fetița lor.

***

Fetița, micuță cât un bob de mazăre, stă pe un colț de vată pufoasă din Norișor, orașul fantastic, aflat în Universul copiilor. Se spune că de-acolo se vede cel mai bine pe Pământ, iar copila noastră și-a găsit, după îndelungi căutări, locul perfect, care să-i ofere priveliștea neîngrădită. Instinctual, se simte așteptată cu emoție, dar încă nu reușise să-i aleagă pe cei doi tineri care aveau să-i devină Părinți. Era prima hotărâre importantă din viața ei, își decidea viitorul. 

- Uite, își înghionti ea prietena de veghe, arâtând cu degetul în jos, îi vezi pe cei doi? Simt că ei sunt, se află chiar pe direcția ochilor noștri! Le ascult gândurile de când i-am observat, eu sunt ceea ce-și doresc ei, iar ei sunt ceea ce-mi doresc eu. Nu am trăit încă o asemenea poftă de drum, ăsta trebuie să fie începutul, așa cum ni s-a explicat. 

- Cine, bărbatul acela înalt cât un munte? Dacă ne-am afla la picioarele lui, nici nu ne-ar vedea, atât suntem de mici.

- Da, da! Uite, povestește cu tânăra frumoasă, cu privire jucăușă, căreia îi place cafeaua. Tocmai o bea pe-a treia! Îi văd de aici cât sunt de nerăbdători. Cred că va trebui să le dau niște explicații când ajung în brațele lor! Copila nici nu-și mai aude partenera de povești, atât e de entuziasmată de moment.

- Eu nu vreau să pleci, scânci aceasta. Ești prietena mea cea mai bună, ce-o să mă fac aici, singură? Mie încă nu-mi dă nimic ghes să pornesc spre lume, să cresc! Cu tine timpul nu rămâne blocat într-o clipă mare și plictisitoare! Povestim câte-n lună și-n stele, ba chiar și pe Pământ, că acolo se întâmplă cele mai mari grozăvii! 

- Nu te întrista, va veni și momentul tău, așa cum a venit acum, pentru mine. Uită-te și tu la ei. Par mari și puternici, dar sensibilitatea nu le e străină. Ce frumos le completează înfățișarea! Au momente când nu-s atenți și lasă îngândurarea să le umbrească bucuria de-a fi împreună. Le lipsesc, nu vezi? Și mi-s dragi, așa, brusc și dintr-o dată!  Se oprește din tăvălugul vorbelor. Rămâne cu gândurile plecate o vreme, apoi continuă cu voce sugrumată de emoție: Cred că așa se simte iubirea de părinți... Ca o plapumă caldă și protectoare. 

Privesc amândouă înspre furnicarul de pe Pământ, apoi iar una spre cealaltă. Se aseamănă, cumva. Au aceeași determinare în gesturi și zâmbetele scumpe la vedere, le oferă doar celor care le merită. Pot sta de vorbă întruna, fără să se plictisească. Cineva le spusese că sunt suflete pereche. 

- Oare cum cobor?! întreabă mai mult pentru sine fetița ce se pregătește de întâlnirea vieții ei. Am uitat explicațiile, continuă ea, oarecum mirată de propria-i neatenție la lecțiile importante.

- Știu eu, șoptește cealaltă. Mă gândesc, totuși, dacă să te las să pleci... Adică, te-aș putea păstra doar pentru mine, aici, pe colțul ăsta de vată. Să privim în jos și-n sus, să povestim...

- Vezi că mă necăjești, o întrerupe copila cu păr bălai și ochi de ciocolată neagră. Cum să spui că ești prietena mea, iar când am nevoie, tu să refuzi să mă ajuți, deși ai putea?! Mă mut singură pe un alt colț! Hotărâtă, dă să se ridice, dar se simte apucată de braț și trasă înapoi.

-Stai, nu te supăra pe mine! Îți spun imediat, doar să-mi fac curaj! Te iubesc mult, să știi. N-ai auzit și tu că cei care iubesc mult fac prostii? Iartă-mă. Vorbește cu bătrânul Aram, el îți va spune pe unde va trebui să cobori și numărul exact de trepte care te desparte de brațele dorite. Dar nu pleca fără să-mi dai o îmbrățișare și pupicii, te rog. 

Îmbrățișarea fetițelor stoarse câțiva stropi emoționați din norii din apropiere. Un soare cu lacrimi păzea ziua aceea pe Pământ. Silvia și Bogdan nu știau ce să facă mai întâi. Îi copleșise o bucurie nouă, impecabilă. În clipa în care copila cu ochi de ciocolată neagră luase hotărârea, pe colțul pufos pe care își petrecuse viața de dinainte de Pământ, aflaseră și ei că aveau să devină părinți. În sfârșit. De prima îmbrățișare a minunii lor îi mai despărțeau 2205 trepte, cât o fi însemnând asta în luni pământene. 

În acest timp, personajul nostru își făcea bagajul cu care avea să intre în viețile celor ce-i vor deveni protectorii iubitori, în mod necondiționat. Avea câte ceva pentru amândoi aleșii ei, ba chiar și pentru bunica maternă, cu care intuia o relație specială. Pentru mama sunt deja o minune, așa că îi mai duc bucurie și puritate, își spuse ea, hotărâtă. Pentru tata sunt iubire, voi completa cu fericire și inteligență. În plus, voi fi sufletul și comoara bunicii, deși ea încă nici nu are habar. Să fii mamă e lucru mare, dar să ajungi bunică... Ah, câtă bucurie vom împărtăși noi, și cum o să ne mai înțelegem pe limba noastră!

-Sunt gata! a strigat, coborând voioasă prima treaptă. Prietena ei dragă îi făcea cu mâna și îi striga ceva cu vocea amorțită de tulburarea ce-o cuprinse. Nu se putea întoarce, timpul se scurgea zgomotos.

- Vin și eu, nu te las singură acolo! Vântul luă cu el ecoul glasului micuței rămase în Norișor. 

***

De la întâlnirea lor din 22.05. 2018, zilele trecute s-a împlinit primul an. Rotund, vesel, fericit. Cei doi părinți au aflat de-o vreme că Mara, minunea și iubirea lor, își va întâlni, prin septembrie, sufletul pereche. Surioara ei coboară treptele spre Pământ.

Acooo... Acooo... Dădea din mânuțe și gângurea pe măsuța mică din biserica mare, în timp ce preotul își continua, zâmbind, predica. Lumina curgea din dreapta sus, peste noi și direct în sufletul meu. Participam la primul botez în calitate de mamă. Primul copil gângurea fericit, acceptând îngăduitor întâmplarea zilei.

În același decor, la câțiva ani distanță, Horia plângea cu suspine adânci. Pe aceeași măsuță, se revolta cu toată forța din corpul lui mic și fragil. Am înaintat către el cu sticluța de lapte, fără să mă întreb dac-o fi voie sau nu. Mintea mea nu funcționa pe bază de întrebări, ci de instincte. Preotul a zâmbit, anunțând audiența că vom lua o scurtă pauză de masă. Apoi am observat lumina, iar cea de-a doua întâmplare s-a trăit în ritmul spiritual obișnuit.

În ziua de 4 mai, Alexandrina a apărut frumoasă și cuminte, în rochița cu floricele, pregătită să trăiască întâmplarea ei. Curioasă de Cartea din care se scurgeau cuvintele, lăsându-și ecoul în spațiul generos al bisericii, întindea mânuțele, să ajute și ea la întoarcerea paginii. Îi era bine în brațele nașului. Lumina era acolo, curgea prin stânga de data asta, iar în mine coborâse o liniște caldă. Un zâmbet mi s-a lipit de buze și n-a mai plecat. Personajul nostru principal a ascultat toată predica extrem de atentă, până la dezbrăcatul în public, când a hotărât să ne comunice cu vehemență că nu-i de acord cu așa ceva! Cine o poate condamna?! :) Am surprins priviri îngăduitoare, zâmbete și bineînțeles, o umbră de crispare pe chipul mamei. Îmi era cunoscută trăirea ei și chiar mi-am permis,  să-i fac amintirii mele cu ochiul. Doar pentru o clipă, apoi am revenit la oamenii care mă făcuseră parte importantă din întâmplarea lor. 

Alexandrina s-a întors în brațele părinților, iar în sufletul ei s-a reinstaurat pacea. Petrecerea de după a adunat într-un cadru rustic și binevoitor prietenii, familia, cheful și voia bună. Nici n-am simțit cum a trecut timpul, dar am simțit din plin atmosfera cordială, în care toate piesele se potriveau. Trăiseră momente multe și importante împreună, doar ce adăugau unul, cu mine alături. Cu gândul ăsta și cu un sentiment recunoscător pentru toată prietenia pe care mi-o arătaseră, am încheiat o zi plină. După două săptămâni, amintirile se cern, dar dragul de personajele din ele rămâne. 

"We'll get together then.
You know we'll have a good time then." - Cats in the cradle
 

Până să pășim în ziua în care vom petrece timp împreună, - făcând tot ce n-am apucat, pentru că era coadă la lista cu ce trebuie, - în care vom râde, - că ne stă atât de bine cu bucuria pe chip și în glasuri, - ne împiedicăm și ne ridicăm, zi de zi, aruncând o speranță către mâine. Poate mâine vine cu ce ne lipsește azi.

Pe nesimțite, amânăm zâmbete, strângeri de mână, priviri ce tac, gânduri ce simt, povești ce s-ar putea să doară înainte să vindece. Inconștienți, amânăm. Poate mâine găsim un dram de energie.

Nu știu ce-a funcționat diferit ieri, dar m-am trezit de mână cu fiică-mea în plină desfășurare a festivalului Timfloralis! L-am ratat în toți anii anteriori. Eram noi două și puhoiul de lume, în centrul Timișoarei. Plecaserăm la o înghețată, dar am agățat din mers și aparatul foto cu cel mai mic și inofensiv obiectiv. Copiilor mei nu mai reușesc să le fac poze, decât când se pogoară vreun Sfânt sau vreo amenințare. Nu trăgeam mari speranțe să fie vreun Sfânt pe fază tura asta, iar amenințările le lăsasem sub lacăt.

Nimeni nu rămăsese acasă, toți oamenii erau pe străzi. Cozi la fotografii cu iriși, cozi la fotografii cu flori galbene, cozi la fotografii cu orice flori, cozi peste cozi! Ce ne mai place să facem poze, poze, poze! Molipsitor! Hai aici, nu te strâmba la mine, relaxează degetele, dă-ți părul peste cap, hai, poate ai și-un zâmbet?! Mă luase valul. Să tot fi trecut o oră, n-a pomenit nimic de înghețată, mi-a făcut damblaua, din Unirii până în Operei. Pe când ne-am amintit de ce veniserăm, ne era foame și sete, așa că am apucat cel mai scurt drum spre casă. La înghețată ieșim imediat, fără aparat, să fie sigur că o și mâncăm! ;) 

Uitându-mă la poze, cu tot subiectivismul pe care mi-l asum, văd cum o doză de stânjeneală, provocată de mulțimea de spectatori ce așteptau să se imortalizeze în același decor, acompaniază copilăria jucăușă, sensibilă, capricioasă și de o frumusețe gingașă a fetei mele.

Minune, îți mulțumesc și te iubesc! Habar n-ai tu cât și habar n-am eu să-ți arăt...

____________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

*** Titlul e explicat aici.

*** Pozele au prins culoare pe muzica celor de la Van Halen. 

Probabil că va urma! ;)

L-am cunoscut în cel mai emoționant 8 aprilie din viața mea, acum 7 ani, la ora ceaiului englezesc. Înainte de a deveni mamă, îmi întrebam prietenii ce-și trăiau începutul vieții ca părinți, îngrijind ghemotoace de ființe dependente de iubire fără condiții: Oare cât poți să simți?! Răspunsul n-a venit decât deodată cu Sabina, care mi-a dat prima măsură. Horia a plusat, să simt la dublu!

Happiness is amazing. It's so amazing that it doesn't matter if it's yours or not! - Am auzit replica într-un serial, pe Netflix. M-a pălit fix în moalele sufletului.

Ziua care tocmai a fost am planificat-o, în ciuda tuturor reticențelor mele când vine vorba de planuri de viitor, anul trecut, în septembrie. Am ajuns atunci mai devreme la o petrecere unde am fost invitată să fac niște fotografii. Cu emoțiile pe care le am mereu, am intrat în Club Norișor. Un bărbat zvelt și foarte înalt aranja niște baloane. După ce m-a salutat dezinvolt, a adăugat zâmbind:

- Uite, i-am luat un unicorn, îi plac unicornii, crezi că se va bucura? 

Sunt momente și replici care-mi rămân pe viață undeva în memorie, așa cum altele mor de cum se petrec. Gesturile astea mici, pe care le faci dezinteresat, doar pentru a aduce bucurie unui copil pe care încă nu-l cunoști, dar care va veni să își petreacă câteva ore la tine la club, sunt cele din prima categorie. Am știut atunci și acolo că, de va fi să organizez vreo petrecere altundeva decât acasă, am găsit exact locul și omul cu care să lucrez. Pe soția lui am cunoscut-o puțin mai târziu, dar nu făcea notă discordantă. A devenit antrenoarea de baschet a lui Horia în scurt timp. 

Când a intrat pe ușă tipul ăsta cu zâmbetul întins de la o ureche la alta, copiii au chiuit. Alergau către el din toate părțile, să-l imbrățișeze, să i se urce în brațe, să-l pupe. După ritualul acesta prietenos până la cer și-napoi, de-mi zâmbeau și mie și ochii și obiectivul foto, s-a pornit distracția. Era Nini Andrei, cum aveam să aflu mai târziu. M-a binedispus pe ziua în care eram și pe vreo două săptămâni în care n-am fost încă. Și uite-așa, exclus altfel, am pus la bătaie petrecerea lui Horia cel de 7 ani. 

În februarie și-a făcut invitațiile, scriind cu mânuța lui numele tuturor prietenilor pe care îi voia prezenți. N-am intervenit, l-am lăsat să-și savureze momentul în tihnă, exact așa cum voia. A pus literă după literă, atent, silabisind fiecare nume în parte. Au venit toți, cu o singură excepție, care-i prea departe de noi, iar Horia a concluzionat că va merge și va face o petrecere și cu prietenul lui absent. 

De data asta, la ziua mea nu vreau să plângă nimeni!

Ziua de ieri a fost rotundă. Cu soare, exact așa cum și-a dorit, să poată ieși să se joace în curte. Cu tobogane gonflabile și trambuline, cu prieteni mici și mari, pe categorii de vârstă. Cu sora mea, ce mă iartă și se încăpățânează să-mi stea alături. Cu mama. Cu Bogdan cel zvelt și foarte înalt, gazda ireproșabilă la care mă așteptam. Cu Nini Andrei, maestrul de ceremonii, impecabil și mereu cu replica potrivită. S-a jucat cu copiii cu o bucurie autentică, molipsitoare, pliindu-se pe toate dorințele, inclusiv ale mele. Prin urmare, în ziua în care suntem, 8 aprilie, aproape de ora ceaiului, eu mă grăbesc să las zilelor ce n-au fost încă amintirea poveștii unei petreceri așa cum a visat-o Horia. Vă mulțumesc tuturor celor care ne-ați fost aproape, trăind alături de noi emoția copilăriei. Bogdan, Silvia și Nini, mă bucur că v-am întâlnit, încă mă gândesc la petrecerea de ziua mea! ;) 

***

- Mama, o să mai pot să petrec la Club Norișor, cu Nini? m-a întrebat la miezul nopții, când încă nu dormea de surescitare. 

- Când? întreb amuzată.

- La 8 ani! îmi spune îngăduitor.

- Avem un plan! Dormi! Vine ziua în care încă n-ai fost și mergi la școală, să duci bomboane colegilor.

- Bogdan mi-a dăruit o motocicletă de lego, știi? Are multe piese de lego. Și mi l-a dat și pe Khai... mi-a mai șoptit înainte să adoarmă.

La mulți ani, Horia! Te iubim!

Toți ăștia, ai tăi!

,

- Așa cum suntem sau festiv? m-a întrebat Claudia, atunci când i-am spus că mi-ar plăcea să-i mai fotografiez o dată, în formație completă.
I-am răspuns că naturalețea le vine mănușă, dar am lăsat-o să decidă unde, când și mai ales cum aveam să-i opresc în timp.

***

Intru în casa cu ferestre mari, ca cele pe care mi le doresc într-o zi și în viața mea. Răspund zâmbetelor și-mi opresc pentru o clipă ochii asupra lalelelor ce ocupă masa cu umbra lor. Ușor și sigur, mă învăluie energia aia pe care o resimți în rare ocazii, de-ți vine să o pui la pachet, că nu știi niciodată când ai nevoie de ea și nu-i!

- Ăștia suntem! Îmi face cafeaua, zâmbind. Poartă pantalonii de pijama și o cămașă. Îmi râde sufletul, vesel. Nici dacă-i dictam pe litere și culori ideea din povestea ce mi-o doream, n-o punea mai bine în scenă. Copilul mijlociu e îmbrăcat într-un costum de Spiderman, c-așa vrea el. Soarele se hlizește la noi ca un puști căruia abia îi crescuseră toți dinții, bucuros să se laude cu ei. Știu că-mi va încurca bine planurile, cu jocul lui de lumină dură, dar îl iert. Prea i-am dus dorul toată iarna.

Imediat ce eu și mama lui ne așezăm la o poveste, mezinul se conectează la sursa lui de lăptic. Îmi scot aparatul de fotografiat din rucsac, să-l am la îndemână. Din priviri, caut zonele mai umbrite, doar cât să-mi dau seama că o fac degeaba. Oricum, nu am de gând să-i aranjez, să-mi râdă frumos în obiectiv. Continui să le urmăresc joaca și treaba, ambele serioase, doar pliate pe categorii de vârstă. Omul mare profită de puținul timp liber pentru a face ordine printre lucrurile proaspăt mutate la casă. Oamenii mici profită de copilărie, de dinozauri și de jucăriile redescoperite. 

- Pistolul ăsta l-am primit demult, dar nu mi l-au dat părinții atunci. Aprob, în gând și cu voce tare, gestul părinților. De-aș putea, aș desființa și armele de jucărie. Băiatul zâmbește jucăuș. În camera lui, îmi explică ceva despre jocul video în desfășurare pe ecranul TV-ului, mînuind maneta cu o dexteritate demnă de invidia mea sinceră. 

Piticii nu părăsesc lumea dinozaurilor. Ce i-ar mai plăcea lui Horia! mă gândesc. Mi se face o scurtă prezentare a foștilor locuitori ai Pământului, iar eu mă bucur de moment și de faptul că pot să-i prind pe toți, în același cadru. Cu umbrele hotărâte să participe la momentul nostru fotografic cu tot!

Obosit de joacă și de neobișnuita căldură a zilei, mezinul se predă somnului în brațele bunicii cu zâmbet luminos. Mi-e dragă, aduce cu mama și cu liniștea.

Stau puțin peste timpul preconizat, savurez o țigară în plin soare. Îmi place. Doar Spiderman mai rămâne cu noi în curte. Nu, nu și-a schimbat costumul, în ciuda rugăminților, rezistă cu încăpățânarea specifică anilor săi. Foarte interesat de niște insectare și un teanc de reviste cărora le venise rândul la a fi puse în ordine, măcar se mută puțin la umbră. Mai opresc niște clipe, în câteva cadre. Cei trei, descoperind și organizând comori. Cei doi, mari, într-un gând îmbrățișat...

Le mulțumesc și mă întorc la ai mei și la duminica noastră neîncepută. 

_______________________________________________________________________________________________________________________________________________________

*** Dacă titlul ales nu s-ar fi născut în gândurile lui Ioan Chirilă, acum mulți ani, sigur s-ar fi născut săptămâna trecută, în mintea mea. Cum nu poate avea decât un părinte, mi se pare firesc să vă amintesc de cartea dedicată campionatului mondial de fotbal din Mexic din 1986, care doar la mine acasă a fost citită de peste 100 de ori.

*** Pentru fiecare calup fotografic, îmi caut în timpul editării un fundal sonor. De data aceasta, pozele au prins culoare pe muzica celor de la Vița de Vie. Deși îi cunosc de-o tinerețe bună, parcă acum i-am ascultat pentru prima dată. Cuvintele poveștii de mai sus mi s-au derulat în același timp, în gând. Mai greu a fost s-o așez în pagină, de teamă ca-n proaspăta mea stângăcie în mânuirea cuvântului scris, să nu fac vreo nedreptate momentelor.

*** Câteva fotografii, alese cu greu, să nu fie nici prea multe, nici prea puține, mai jos.

Probabil că va urma... ;)

Când ceva poate să meargă prost, poate să și alerge la fel! Gândirea pozitivă și alte blablauri n-au decât să facă tumbe până le ia amețeala, nimic nu se clintește din ordinea prestabilită a lucrurilor. Singura posibilitate e să încerci – da, alt clișeu ce merită bătut cu coada de la mătură – să scoți crème de la crème dintr-o situație pe care nu ți-ai dorit-o, dar n-ai încotro și-i musai s-o iei la dans, chiar dacă latura asta a ta e schiloadă din naștere și știi că o s-o cam pui de mămăligă.

Înainte de îmbarcare, după ce-am lăsat ditamai bagajul pentru cală, au apărut primele semne de primăvară! Ha! Asta s-o fi întâmplat în compunerea unui elev de clasa a IV-a! În cazul nostru, au fost primele semne de… varicelă! Să mor de râs și alta nu! Ia, care-i partea frumoasă a acestei situații, c-aș dansa-o oleacă, cu picioarele mele stângi?! Nu plecam decât până-n Maroc, n-am organizat toată excursia asta decât cu câteva luni înainte, nu aveam planuri, dorințe și o tonă de gărgăuni în cap! Care ești cu hlizeala și popcornul, să-ți stea în gât, chiar m-ai supărat!

Copila prietenilor noștri de drum are o valijoară roz, cu fluturi - pe care și-a pregătit-o încântată de aventură - și… varicelă! Se uită cum se micșorează coada de la îmbarcare, dă să plângă puțin, o încurajez, se oprește brusc, plină de speranță și cu imaginea aia am rămas când i-am lăsat acolo și-am urcat în avion împreună cu cealaltă familie și copilașul lor.
Nici ei, nici noi nu ne-am fi gândit la alăturarea asta pentru vreo vacanță, apucaserăm să interacționăm doar superficial și ne lipiserăm, pe rând, de familia ce-a rămas în urmă. Dar iată-ne, adunați în încercarea de-a căuta miezul și sensul călătoriei.

***

După mai bine de 20 de ani, franceza s-a răzbunat, învârtindu-mi limba fără vreo noimă cât de cât, când îmi era momentul mai aprig, și eu mai dornică de-a-l controla, pe tot parcursul șederii în Maroc. Mi-am meritat-o, admit. Când mi s-a oferit, degrevată de obligații, i-am întors un spate tânăr și arogant.

Socoteala de pe booking, referitoare la închiriatul mașinii, dă cu oiștea-n gard la fața locului. Lecție învățată – mașina se închiriază online, dacă îți place prețul!. Sume care mai de care mai exorbitante ne vâjâie pe lângă urechi și ni se opresc în gât. Bugetul nostru low-cost plânge cu suspine, doar niște monede, mai curajoase, tremură de indignare. Totuși, avem un firicel de noroc și reușim să luăm un Docker, mai scump decât era planificat, dar fără să ne scoată de pe șine. În momentul în care scriu, garanția de 700 de euro e încă blocată, ni s-a spus la predarea mașinii că procedura de eliberare a banilor durează 48 de ore. Fie, se poartă și firele albe!

De la debarcarea din avion, până la îmbarcarea în Docker să tot fi trecut vreo 4-5 ore. Oamenii au timp, până și timpul are timp! Nici măcar la un trap împiedicat nu ne putem gândi. Se poartă mersul melcului adormit. E întuneric când ajungem în Medina. Un copil mare ne arată unde să parcăm și ne spune că ne costă 50 de dirhami. Nu-i loc de tocmeală, e hotărât ca noaptea, – așa cum e și mini armata de „manageri” ai spațiului de parcare. Prin urmare, nu ne opunem cu vehemență. Ne întreabă unde vrem să ajungem și, la un fluierat, apar „ghizii”. Să fi tot fost vreo 3, poate chiar 5, nu-mi amintesc decât panica pe care am simțit-o pe străduțele alea neasfaltate, în lumina chioară a felinarelor, înaintând alături de niște băieți ale căror intenții puteau fi de orice fel. Abia ce lecturasem un text care explica ce să nu faci în Maroc și încălcam regula principală – eram singuri, noaptea, într-o zonă în care mai mișunau doar pisicile negre și escortele noastre.

Am avut bafta unui pas săltat, totuși, așa că inima n-a făcut poc nici atunci. Ajunși la destinație, „ghizii” bat la ușă, apoi așteaptă alături de noi. Când ni se deschide, ni se cer bani. La greșeala de-a întreba „cât?” tupeul bubuie un 700 de dirhami, că de, efortul celor 2 minute de mers pe jos se cere răsplătit cu aproape 70 de euro. Acela-i momentul în care-mi amintesc câte pagini am eu de tradus pentru 70 de euro și mă trăsnește un hăhăit à la Becali, ca la auzul celei mai bune glume de la Big Bang încoace. Îmi promit, din nou, să schimb ceva referitor la modul în care îmi câștig eu existența. Negocierea ajunge la 500. Deși Romeo e vizibil iritat de faptul că intervin și mă trimite să-mi văd de riad și geamantan, îl ignor ca nimeni alta și, cu cea mai calmă voce pe care mi-o găsesc disponibilă, le explic că urmașii lui Rockefeller n-au venit cu noi, că pretenția lor e hilară și că tot ce le vom oferi, cu valoare de accepți sau nu & de ce n-am întrebat de la început?! va fi fabuloasa sumă de 20 de dirhami. Scrâșnete din dinți și ușa închisă în urma noastră încheie prima etapă a călătoriei.

De reținut: Când ai un riad închiriat, suni la proprietar pentru instrucțiuni, dacă nu știi să ajungi la el. 99,9 % dintre ofertele de ajutor nu sunt dezinteresate. Dacă ușa pe care o cauți se află în stânga ta, în 99, 9 % dintre cazuri cel pe care îl întrebi n-o să ți-o indice dintr-o aruncare de braț. Va face un ocol prin dreapta, va bate, va aștepta lângă tine și vei plăti – cel puțin până ți se tăbăcește și ție obrazul.

***

Riadul în care ne aflăm îmi oferă o stare de liniște. Ce-a fost mai greu a trecut, îmi spun și chiar am, atunci și acolo, convingerea că va fi bine. Se discută despre masa de seară, nu simt foamea, mi-o hrănisem cu o porție zdravănă de spaimă. Proprietarul ne recomandă un restaurant, noi încuviințăm, în lipsă de alternative. În câteva momente, un alt băiat așteaptă în fața ușii, să ne conducă. O ia înainte, face pași egali și largi, străduțele chioare nu-mi mai joacă pulsul ca la ruletă.

Umbra întunecată, înfășurată într-o djellába, mă face să mă împiedic, dar reușesc rapid să dictez picioarelor ordinea de mers și declar, atât pentru mine cât și pentru cine vrea să audă, că aceste haine sunt cele mai urâte din lume. Capișonul acela țuguiat, plimbat pe aleile populate cu pisici negre, e inamicul păcii greu instaurate cu puțin timp înainte. Ajungem la restaurant înainte să scriu scenariul unui film de groază. Adică, ajungem la un zid, care are o crăpătură pe unde suntem invitați să intrăm, mai doi pași și se deschide o sală rotundă, cu mese rotunde, acoperite cu petale de flori… à la carte! Nu mai știu ce vin am băut acolo, dar în noaptea aia am dormit cât pentru alte 10 nopți. Dimineața, toate pisicile sunt albe!

Doar vremea continuă să ne fugărească cu ciudă, i s-a pus rău pata pe noi. Nordul ni se arată plouat, decizia e luată, o luăm spre sud, cu popas la ocean. O scurtă vizită în souk-ul din Marrakech ne conturează clar cum stau lucrurile cu fotografiatul prin orașe. Un aparat din categoria grea sau semigrea e un obstacol, atrage imediat privirea, că ridici aparatul sau un iatagan, tot aia-i! Un mirrorless e mai de folos, dar nici cu el nu garantez minuni prin souk-uri, pe străzi sau străduțe. Oamenii nu vor să fie imortalizați și pace! Să mor dacă nu-i înțeleg, pe de-o parte, dar nici cu pasiunea nu pot să mă iau în luptă dreaptă. Musai să găsesc un compromis! Încerc fotografiatul din șold, cu Doamne ajută la comandă. N-am io norocul ăla! Prind ba picioare, ba glugi țuguiate, iar dacă nimeresc ceva în focus, atunci e coșul de gunoi! În 99% din cazuri, dacă ești prins la furat de poze, ți se spune NO răspicat, răstit, cu anumite degete ridicate și înjurături în barbă sau direct în obraz. Chiar și acoperite de burka, femeile se supără dacă vreau să le pozez, și nu-s omul care să le înfigă o cameră în față, să le fur privirea și, eventual, sufletul. De cele mai multe ori vreau doar o figură pe un fundal, dar nici așa ceva nu-i ușor de obținut, cu toată pânda și răbdarea, iar lipsa de comunicare într-o limbă accesibilă ambelor părți e decisivă. 0,99 % dintre cei din categoria de 1 % de la acest punct cer bani, unii au și tarif: 10 dirhami/poză, iar restul de 0,1 % te lasă în plata lui Allah. De prisos să mai spun că acest lucru îmi ia la mișto cam tot planul de vacanță foto. Pe unii îi întreb, timid, dacă mă lasă să le fac o fotografie, cei mai mulți răspund negativ, dar măcar nu mă înjură. Fuck you e celebru și-n Maroc!

Încerc să-mi alin regretul că mă îndepărtez de Chefchaouen – orașul albastru pe care mi-am dorit să-l văd înainte de a reuși să-i rețin numele și care încă-mi rămâne cunoscut doar din fotografiile altora. Plaja imensă din Essaouira îmi mângâie, oarecum, gândurile. Doamne, ce plajă au! Copiii profită și o folosesc ca teren de fotbal. Doi cai ce zburdă fără griji mă trimit cu gândul la Sabina. Ar fi în al 9-lea cer, călare pe-acolo. Nu zăbovim prea mult pe mal, o luăm spre port și souk, bărci și îngrămădeală, mirodenii, uleiuri, haine, papuci – ultimele două sunt majoritatea chinezești.

Ne plouă în Essaouira când ne e ora mai albastră și copilul mai liniștit. Fotografierea e o adevărată bătălie, ba cu lumea, ba cu vremea, toate-s împotrivă, dar nici noi nu cedăm dintr-a doua. Observ cu bucurie nedisimulată că zidurile și mâțele nu se împotrivesc obiectivului de fotografiat, așa că demarez o serie #cumâțamarocană!

                Cea mai faină chestie în Essaouira, după ce ne bate și vântul și ploaia –și aia de înjurături – e că au un Carrefour, iar în acel Carrefour, în spatele unei uși, se află raionul de băuturi alcoolice. Veci n-am mai poftit la licorile bahice ca aici, unde nu le puteam avea oricum. Odată intrat în raionul cu bucurii, nu mai poți decât să ieși cu prada din magazin, adică n-ai cum să bagi în marșarier și să te întorci la creme de brânză și pâinici, dacă te-ai pângărit achiziționând vreo sticlă. C’est la vie toujours parchive! Un pahar de vin spală, temporar, și frigul, și nemulțumirile. Beau două, să nu dau greș!

***

Plouă mărunt în timp ce-mi beau cafeaua, vântul e nehotărât, ba suflă, ba stă. Suntem la Atlantic, în februarie, dar tot cerem un dram de clemență, cu niște resturi de speranță ce ne-au rămas prin buzunare. Ni se alătură Ayoub, tânărul fiu al gazdei noastre, despre care mama lui ne-a spus, cu o seară înainte, că e hair stylist. El confirmă, zâmbind, dar adaugă imediat că, de fapt, îl avem în față pe campionul Marocului la MMA și UFC. Nu o dată, nu de două ori, ci de cinci (5) ori campion! Ne spune c-ar lupta peste tot în lume, că țara lui nu-l apreciază financiar cum ar trebui și văd cum crede sincer că noi l-am putea ajuta. Romeo, fără să-i facă promisiuni, îi lasă speranța asta. Nu știi niciodată…

Până când terminăm poveștile, cerul se deschide într-un zâmbet simpatic. Hai, că se poate! Nu părăsim Essaouira, fără o ultimă plimbare pe plajă. De la primul pas pe nisip, până ajunge la ocean, un cititor înrăit poate da gata orice volum de Coelho!
Ne îmbarcăm, cu tot cu optimism, în Loganul cu canapele ude. În seara în care ni s-a dat Dockerul, am fost informați că e doar temporar, mașina pentru noi fiind la curățat. Stropii roșii care-au rămas pe lunetă produc diverse scenarii, toate rămase cu final deschis. Suntem impresionați de asfaltul pe care ni-l întinde Marocul la picioare.

Mâncăm pește la un popas pe marginea drumului. Pe când mi-aș linge degetele, ne-ajunge ploaia. Apreciez c-a fost elegantă și ne-a acordat o perioadă de grație.

În Taroudant poposim odată cu înserarea. Lăsăm mașina, să mergem pe jos către riadul pe care l-am ales de pe booking, dar nu l-am mai rezervat online. Acolo, la un colț de piață, l-am întâlnit pe O. – L’agent de street, cum l-a numit, mai mult decât inspirat, prietenul nostru nou de călătorie. M-a trecut prin toate stările, omul ăsta, de la teamă la extaz, la dezamăgire și toleranță. Pentru că, fără el, trăirile nu s-ar fi conturat cu atâta vigoare, acum decid să-l privesc, în memorie, cu o oarecare simpatie.

După ce ne instalăm la riad, îl servim cu un ceai și stăm la povești. Mi-am dorit mult un om de-al locului, cu care să pot să comunic, care să-mi arate partea mai greu accesibilă turiștilor. După primul păhărel de ceai, ne promite un tajin servit în familia lui berberă, la care să-i alăturăm fericiți o sticlă de vin, ocazie de fotografii inedite cu oameni care nu fug de aparat – uau - și acum salivez la gândul de-a fi părtașă la un asemenea eveniment. Nu-mi vine să-mi cred auzului și mărturisesc ca la popă, tot adevărul ce-mi face sufletul să salte. Îl întreb ce așteaptă să-i oferim noi în schimb. Cu ochii pironiți într-ai mei, îmi spune că e doar curios de noi și dornic să ne ajute, dar poate, în ziua următoare, o să facem cumpărături pe la prietenii, familia și cunoscuții lui. Îi explic imediat că noi nu suntem acolo cu acest scop, că eu nu voi achiziționa litri de ulei de argan, covoare și bijuterii, că tot efortul vacanței e unul fotografic. E drept, nu anulez orice posibilitate de-a cheltui niște bani, dacă produsele ne fac tare cu ochiul. El insistă, în acest punct al conversației, că nu există nici un fel de obligații de partea noastră, că se bucură că ne-a cunoscut, că familia lui berberă va fi la fel, mai mult decât încântată.

De prisos mi se activează al 99-lea simț, îl amuțesc aproape instantaneu, aleg să-l cred și să mă duc la nani fericită. Nici lipsa apei calde în prima noapte la riadul din Taroudant nu reușește să mă destabilizeze, nici frigul nu mai e ce-a fost, în oaza mea roz bombon, cu familia berberă în obiectiv, e bine!

Mă trezesc odihnită și veselă. Nu am de unde să știu că, între timp, se pune în scenă o versiune nouă a legendei Meșterului Manole. Copilul grupului e bolnăvior, are febră și vrea acasă. Acasă la el. Până una alta, nu se dă dus din brațele mamei. Medicamentele sunt în Budapesta, în bagajul de cală ce-a fost dat jos din avion după ce prietenii noștri și-au anulat, volens nolens, vacanța.

Ne gândim, zgândărind iar optimismul ce dădea semne de leșin, că-l avem pe O. – sigur știe de unde putem cumpăra exact ce ne trebuie pentru a-l face bine, repejor. Nici vorbă, așa e! Îl găsim la poartă, ne aștepta acolo, se pare că antipatia dintre el și proprietarul riadului e mai vizibilă ziua. Îi explicăm și ne duce în souk, direct la sursă. E la fel de zâmbitor cum îl lăsasem, prietenos și dornic să se facă util. Întreb și eu de niște ulei de păr și niscai prafuri afrodisiace. Tentația e mare, dar când aud prețul, vreo 450 de dirhami, – nu era vorba nici de litri, nici de kilograme -nu mai poftesc la nimic.

Rămânem doar noi cu O., cealaltă familie stă cu puiul. Ne plimbă, așa cum ne-a promis cu o seară înainte, pe la prietenii lui negustori. Cumpăr niște ulei de argan și un șampon de păr la suprapreț, conștientă de gestul meu. Mă gândesc că scap. Urmează bijutierul, „artistul ce prelucrează argintul și lemnul într-un stil unic în lume”. Aici nu mai cedez și îl rog pe Romeo să fie el mai ferm, că eu nu mai #rezist decât în Ro. Se rezolvă, dar următoarea oprire e la magazinul familiei. Nu apuc să respir și să-i repet că nu vreau covoare, între timp îi mai spusesem de câteva ori în dimineața respectivă, că vărul, fratele sau cine era ne-a și așezat pe două lavițe, ne-a adus ceaiul și-a demarat istoria ciucurilor. E fermecător, zău, și m-aș fi bucurat de el și de prezentare dacă nu mi-ar fi devenit limpede ca Ozana cea frumos curgătoare cam ce se așteaptă de la noi și dacă nu aș fi căutat, cu fervoarea toată despletită, modalități în care să opresc timpul, să scap din ambuscadă și să mă duc să mănânc ceva. Stresul mă roade ca o foame. Îl rog din nou pe Romeo să-și utilizeze diplomația ambalată în umor cât să nu pice greu și să ne salveze. O face și pe-asta, pe veci recunoștința mea!

L’agent de street ne duce la o terasă, în buricul pieței. Mă așez cu fața în plin soare, conștientă că va trebui să stau cu ochii închiși. Nu mai vreau să văd nimic. Îl întrebăm ce-ar vrea să mănânce, luăm și noi la fel. Se dovedește c-a vrut niște frigărui. N-au fost rele, dar nici nu m-au impresionat. Au ținut de foame. Spre seară, după o zi în care s-a achitat de toate încercările pe care i le-a permis situația, O. ne anunță că se anulează cina în familia berberă, lăsând să atârne un „poate mâine” pe care nu-l înțelegem niciunul dintre noi greșit.

***

Francezul care și-a construit propriul riad în Taroudant e un tip deșirat, cu ochi albaștri. Vorbește și se comportă ca-ntr-un soi de reluare, pare prieten bun cu Bacchus. Are vorbele amorțite, deși extrem de lucide. Ne cere o țigară, în timp ce pufăie din electronica lui. „This killed my wife”, ne anunță de parcă ar citi un titlu de ziar în timp ce și-o aprinde. Îl întreb cum de supraviețuiește acolo, ce l-a determinat să se mute. „Because of you, or thanks to you!” îmi răspunde, mulțumindu-ne că-l ajutăm să continue, prin prezența noastră acolo.
Nu-l mai atrage cealaltă lume, deși nu iubește neapărat nici ce se află dincolo de zidurile riadului lui. Ne spune că pe O. va trebui să-l plătească pentru că ne-a adus la ușa lui. Îmi amintesc dezinvoltura cu care am fost mințită, ochi în ochi. Eveybody lies! Îl știe pe House. Râde. Ne roagă să nu-l pârâm, el trebuie să înfrunte ce-i după ziduri în fiecare zi. Au un soi de armistițiu, deși antipatia e ușor vizibilă. Ochii îi sclipesc când se aventurează în descrierea planurilor de viitor în care el va oferi femeii un rol principal. E plin de bărbați peste tot, oftează obidit.

E o zi în care norocul pare că vrea să-l cazăm și noi. Bucuroși de așa oaspete, cu un copil vizibil înzdrăvenit, ne adunăm zâmbetele și hotărâm să dăm buzna-n oaza din Tiout, aflată la 15 km de riad. Zis și plecat la drum. Cum ajungem, un ghid de-al locului dă să se lipească de noi, dar nu ne-a nimerit, bietul. Suntem în recuperare, nu mai vrem decât să fim lăsați să ne numărăm. Între noi. Dacă nu facem nimic altceva.
Nu știu alții ce-au în minte când se gândesc la o oază, dar eu aveam o băltuță de apă, de un verde albastru musai suprasaturat. Ei bine, în oaza din Tiout curgea un pârâiaș, era și balta, dar arăta ca o piscină, la intrare.

Plimbarea ne scoate în drum o femeie cu fața brăzdată de resemnare și riduri. Îi facem poze, nu protestează, caut în rucsac și-i ofer o ciocolată. Vrea mai multă, motivând că are copii acasă. Încerc să-i explic că pentru copii am adus-o, dar vreau s-o ofer eu, să pot povesti cu ei. Apoi vrea să-i schimbăm niște cenți pe care i-a primit de la alții, dorință care i se îndeplinește.

Oaza, în toată splendoarea ei, tot nu ține de foame, așa că decidem că am vizitat suficient, poze pentru desktop am făcut, plecăm. Un nene fără dinți, Romeo jură că avea, dar eu nu i-am văzut de negri ce erau, ne zâmbește larg din ușa unui magazin. Ne permite orice, și poze, și să ne uităm, și să cumpărăm! E simpatic foc. Înăuntru, un negustor nomad ne prezintă nouă, fetelor, covoarele și carpetele. Face și desface prețurile, e plin de zâmbete și amabilitate. Întreb dacă-mi dă voie să-l pozez și-mi răspunde afirmativ. Apoi, ca și cum mi-ar fi auzit întrebarea nerostită, adaugă că pe ei, pe nomazi, îi bucură publicitatea, o apreciază. Cu cât știe mai multă lume, cu atât mai bine. Îmi e simpatic, dar tot nu vreau să-i dau 50 de dirhami pe fosila de melc ce-a ajuns medalion.

Întrerupem cumpărăturile pentru a merge la masă, la un restaurant unde mirosul de tajin stă să-mi ia mințile, și așa îmbătrânite înainte de anii lor. Prețurile ni se par decente, comandăm. Nenea nu spicuiește, nu parlește, nici nu habla, așa că n-avem decât să așteptăm. Tajinul acela, pe care am plătit mai apoi mult peste ce-am fi considerat că ar putea costa cu toate taxele și sporurile de miros, rămâne cel mai bun pe care l-am mâncat în Maroc. Rămână-i amintirea în memoria mea culinară pe veci!

Afară, negustorul nomad ne așteaptă cu variante de prețuri. Face să fie bine, pentru toți. Am cadoul pentru primul copil ce m-așteaptă acasă. De la Mohammed, acostat în Tiout. Sau Mustafa?! Of…

La câteva ore după întâlnirea din oază, femeia mă abordează din nou cu o monedă de 2 euro în mână. Știu imediat ce vrea și o trimit, în franceza mea precară, la mon homme, eu neavând pui de dirham la mine, – nici atunci, nici în altă zi a vacanței și asta din motive care-i sunt cunoscute doar jumătății mele mai bogate. Pare că mă înțelege. Îmi găsesc o gașcă de copii care strigă după mine că le place ciocolata, înainte să intru la restaurant i-am cadoristit pe vreo doi. Golesc rucsacul, doar pentru ei o cărasem din România.

Sunt fericiți. Sunt fericită și eu acolo, cu ei, privindu-i cum desfac cu grijă ambalajul și mănâncă cu poftă. O fetiță, mai mare, îmi spune în franceză că eu nu sunt ca ceilalți. Că am părul blond și nu-i fugăresc. Că sunt frumoasă. Una mai mijlocie, așa, îi ține isonul. Le zâmbesc cu drag și le spun poticnit să învețe franceza, nu ca mine. Cea mare îmi arată șervețelele umede pe care mi le luasem ca să-mi curăț bocancii de praf. Pricep că le-ar vrea ea și i le întind, dar sar toți cu mânuțele, și eu, și eu! Scot bucăți umede și le împart, apoi îi dau pachetul rămas ei. Inhalează parfumul spirtos cu nesaț, iar mie îmi dau lacrimile. Picură și din cer.

O rog pe fata mai mare să se despartă de grup, să-i fac doar ei o poză. Când duc aparatul la ochi, o voce de zgripțuroaică îmi brăzdează auzul. Mă opresc. Mă uit. Femeia umilă care-mi ceruse să-i schimb euro taie în continuare pacea din aer. Copila îmi explică, așa cum poate, că-n fundal apar măgarul ei, poarta ei, strada ei, iar eu nu am voie să fac poze acolo, pentru că nu am vrut să-i schimb banii. Îl strig pe Romeo și-l întreb, gâtuită, dacă a ajutat-o. Îmi spune că da și vreau să-i explic și ei, dar îmi mor cuvintele, sugrumate de ura cu care mă privește. Dinții îi sunt dezveliți într-un rictus tremurat, ochii n-au nici o urmă de lumină, par doi morți de ciudă. Ura aia îmi ia tot aerul. O simt și acum, cum n-am simțit-o în veci și n-am crezut că aș putea s-o stârnesc cuiva.

***

Ploaia face când pic-pic, când sâc-sâc! Își lovește stropii cap în cap, bulucindu-i către noi. Je suis désolé, îmi spune cineva, doar uitându-se la mutra mea descumpănită. Apoi adaugă că-i bine pentru ei, că n-a plouat demult. Mă încearcă o formă necunoscută de râs – la o primă audiție, pentru o ureche boantă, poate părea un sughiț.

Amânăm sătucul și oamenii din el pentru a doua zi. Doar că, nu cred că mai miră pe nimeni, nici pe mine nu m-a zguduit prea tare, a doua zi ne-a servit un meniu cu frustrări asortate. Prietenii noștri de călătorie hotărăsc, după o noapte mai mult nedormită, să schimbe zborul de întoarcere cu unul mai iute. Făcuseră tot posibilul, dar era prea mult. Înțelegem și ne întoarcem în Marrakech câteva ore mai târziu.

O ultimă raită prin souk-ul din Taroudant ne facilitează o întâlnire cu negustorul de plante. După ce se asigură că nu suntem însoțiți de O., ne propune un preț de 200 de dirhami pentru produsele pe care ceruse 450, explicându-ne că, dacă am fi cumpărat atunci, ar fi avut de plătit un comision agentului nostru. Hehe, știam deja, vraja se destrămase, visul frumos… cum era?! Îi propun 150 și batem palma, iar eu devin fericita posesoare a unei sticluțe de uleiuri minune, care aveau să mă transforme în Rapunzel și-alta ba!

N-am răbdare, când am avut?! și, odată ajunși la apartamentul pe care l-am ales pentru noaptea respectivă, îmi bag podoaba capilară sub jetul fierbinte, apoi îl uleiez conform indicațiilor negustorului. Nici măcar lipsa unui uscător de păr n-a condus la vreun pui de răsgând. Dorm împrosopată, cu aerul condiționat setat la 32 de grade. Dimineața, Rapunzelul ce s-a dat jos din pat avea cele 175,7 de fire de păr ca sârma soioasă. De la rădăcină, până la vârf, fir cu fir, fix cum nu scria-n carte. Încă un duș în încăperea rece iese din discuție, așa că apelează la un mic ajutor și freza spic ascunde dezastrul.

Am ajuns în Safi doar pentru că, atât din punct de vedere geografic, cât și din cel al vremii, era convenabil. În seara în care m-am uitat pe harta Marocului – să văd unde fug de Marrakech și timp rece, am auzit pentru prima dată de această localitate. Vântul se arăta îngăduitor, ploaia nu se arăta deloc.

Welcome to Safi! aud din multe guri, pe străduțele cu pereți scorojiți și suficient de albaștri cât să-mi mai aline pofta de Chefchaouen. Fac niște calcule, dar nu avem cum să bifăm în zilele rămase cei aproape 1000 de km dus-întors dintre cele două localități, să mă mai și bucur de loc. Conchid că trebuie să existe o dată viitoare pentru nordul Marocului și mă mulțumesc cu soarele și albastrul din Safi.

Copiii zâmbesc, adulții la fel. Mi se oferă să gust dintr-o tavă cu mâncare aburindă, pe care cineva tocmai o scosese pe marginea unei străzi. Mulțumesc și refuz, dar notez locul. Găsim riadul cu puțin ajutor de la un domn care nu ne cere nimic în schimb. Proprietarul, tot un european, născut la Geneva, o figură lungă și de treabă, mă lasă cu prețul pe care îi spun că pot să-l plătesc acolo. Vorbește cursiv vreo 4 limbi străine, a închiriat locul pentru vreo 2 ani, să fugă de agitația din Silicon Valley. E de părere că trebuie să-ți lași mintea liberă și să înhați șansele care-ți apar. Ele nu se repetă. Printre multe altele, îmi spune și că a avut norocul să-l întâlnească pe marocanul care l-a ajutat, apoi s-a dat doi pași în spate, așteptând. Nu o plată în bani, ci o strângere de mână și o prietenie pe viață.

 

Do you like Safi? aud cu destulă regularitate. Yes! le răspund și nu doar de complezență. Împart ce mi-a mai rămas din ciocolată și bomboane. O mamă îmi zâmbește. O întreb de-o fotografie. Fără să-și ia zâmbetul înapoi, îmi face semn că nu. Mi se pare că adaugă o umbră de regret refuzului. Câteva minute mai târziu, fetița ei de-o șchioapă îmi aduce un biscuit de casă. Îi dă unul și lui Romeo. Ce mult contează gestul lor, mi-aș dori să știe! Caut și găsesc ultima ciocolățică pe care i-o pun în mânuța darnică. În seara aceea am mai primit biscuiți, dar eu nu mai aveam ciocolată la mine și-a trebuit să primesc fără să dau. În Maroc.

La vreo 15 km de Safi e o plajă pe care decidem s-o vedem chiar în prima seară. Ajungem odată cu asfințitul. Mă gândesc c-am văzut cum se culcă soarele în două oceane până acum.

***

Bunicul cu zâmbet mucalit și fără toți dinții se lipește de noi pe aleea olarilor din Safi. Iar avem ghid, îmi zic, dar nu-l fugăresc, are o atitudine care nu mă deranjează. Romeo îl acceptă cu îngăduința caracteristică. Își face norma, ne plimbă pe la toți, ne explică ce-i cu cuptoarele și cu vopselele, cum ajunge bucata de lut să fie vasul mai mult sau mai puțin rafinat. Îmi servește și de traducător, deci pot să fac câteva fotografii. În unele cazuri trebuie să promit că nu încadrez fața. După clic le arăt cadrul în detaliu. La final, nimic nou nici sub soarele ăsta, poposim la niște prieteni artiști care au vase de vânzare. Mă uit la o lucrare ce reprezintă trei piese de tajin unite și întreb cât vor pe ea. Mi se spune 170 de dirhami și-mi pare prea mult, cu toate că accept, politicoasă, că arta lor merită bani serioși. Doar că nu de la mine, nu azi. De prisos s-o mai lungesc, am sfârșit plătind 90, plus jumătate de pachet de țigări. Pe bunic l-am mai recompensat cu niște mărunțiș, scuzându-ne că nu mai avem mai mult. Ne-a zâmbit cu multă îngăduință și ne-a mulțumit cu sinceritate. Mai jos pe străduță găsim un produs similar cu cel cumpărat de noi de la artiști, cu 15 dirhami. Deh, istoria nu face decât să se repete!

Hotărâm, deja gripați amândoi, să nu plecăm din Safi direct la aeroport cum ne gândiserăm inițial. Doar gândul c-aș putea pierde avionul îmi dădea o stare de leșin. Îmi spăl părul și repet figura, rezultatul se dovedește la fel de soios, Rapunzel e dată dispărută. De data asta, mi-l împletesc singură.

***

Suntem iar în Marrakech. Căutând riadul, nimerim într-o piață. Trafic și aglomerație, eu devin isterică de legat. Vezi acolo, vezi dincolo, vezi că-i roșu, ce faci, e verde, stai, du-te, ce dracu’ stai?! Nu tac și nu tac, sunt un coșmar ambulant și conștient. Mașina noastră nu are claxon, mai am puțin și scot capul pe geam să strig, dar mi-e prea frică și strig fără să scot capul. Romeo parcă-i anesteziat, nu zice nimic. Ne opresc și bicicliști și motoriști, să tragem pe dreapta, să ne ia telefonul, să vadă adresa, să ne ducă ei, să ne arate ei. Madame, there is a tannery, do you know tannery? Îmi zice capișonul maro și țuguiat și dau din cap că da, apoi că nu, vrând să spun că știu și-aș fi vrut s-o văd, dar nu acum. Acum nu mai vreau decât acasă. Acasă la mine!

Ajungem în Medina și pe străduțele pe care Romeo le recunoaște. Eu nu recunosc decât o stare de panică înfiorătoare. Alți 2 motorizați ne arată unde să parcăm, aproape de locul în care lăsasem mașina în prima noapte. Puștiul care are în stăpânire locul vine și comandă hotărât 70 de dirhami. Hei, era 50 ultima dată, răspundem în cor. O fi fost, nu-i pasă. Bine, nici nouă, și ne urcăm hotărâți să plecăm de-acolo. Habar n-avem unde, puteam merge și la aeroport din partea mea, cu aproape 24 de ore înainte!

Ok, 50! zice băiatul și uite-așa n-am dormit la aeroport, pe bagaje, că la încăpățânare greu îmi găsesc concurent, e drept! A doua zi însă, tot mă prezint cu vreo 6 ore înainte, eu și definiția prevăzătorului deveniserăm ca un șampon 2 în 1. Predarea mașinii durează vreo 30 de minute, totul e în regulă. De când tot scriu eu capitolele vacanței, ne-au deblocat și garanția, deci au fost și ieftini și serioși. S-o țină tot așa, le mulțumesc pe această cale! Descoperim că ne-au rămas vreo 200 de dirhami pe care nu mai avem unde să-i schimbăm. Eu propun să-i păstrăm, pentru următoarea tură, Romeo se uită la mine de parcă acum m-ar fi văzut pentru prima dată nebună! Nu-i chip să-l conving, transformă ochiul dracului într-o sticluță cu ulei de argan de gătit pe care o pune cu mare satisfacție în rucsac.

Concluziile încă se trag. Lecțiile au rămas cu morala suspendată, iar sentimentele nu mi s-au cernut perfect. N-a fost experiența pe care să-mi doresc musai s-o repet, dar nici nu mi-a șters Marocul de pe hartă. De la adăpostul confortului familiei mărite, în prima dimineață acasă, printre ceaiuri, batiste, tuse și stări de leșin, eu mi-am schițat –cu martori- următoarea vizită. Nu se poate să se termine așa!

Recitind toată aventura, la un an distanță și fără să fiu bântuită de gripă, declar că am râs. A meritat și aș face-o din nou, cu mici modificări ale bagajului mental și de mână!

Boy I think about it every night and day

– And do you have more than one boyfriend?

– I am married! zâmbesc și cu urechile. Abia îmi spusese că am ochi frumoși, așa cum și-ar fi dorit să-i aibă și ea, înainte să treacă la asaltul vieții mele private.

– Ah, but before, did you have more than one boyfriend?

– Aham! Răspuns nesatisfăcător, după cum aveam să remarc pe nerespirate.

– How many? Ochii-i erau pătrunzători, iar curiozitatea pe care o manifesta trimitea pisicile pe lumea ailaltă!

– Să-i număr?! mă gândesc în primă fază, dar nu pot, că-mi râde mintea cu bulbuci și uită numărătoarea.

– Plenty! Otherwise, how would I have found the perfect one?! întreb, iar ea aprobă hotărât, dând din cap.

Fetele mă înconjuraseră și își revărsau asupra mea tot interesul adolescenței, prin vocea celei care mă interpela. O chema Atta Khan, era din Kiyajori, unde trebuia neapărat să ajung în viața asta sau măcar în următoarea! Le traducea răspunsurile mele și celorlalte. Era ca și cum aflaseră ele niște chestii occidentale care le luaseră mințile, atât de neverosimile păreau, iar acum voiau să le verifice. Ca jurnaliștii, măcar din două surse. Multe i-au fost întrebările, nu le mai rețin pe toate, eram extrem de amuzată de lipsa cronică de timiditate în intruziunea în budoarul vieții mele. 

Mă aflam la observatorul astronomic Jantar Mantar din Delhi, unde căpiasem, aproape, încercând să înțeleg instrumentele ce țineau loc de telescoape, dar nu semănau deloc cu astea din urmă, că erau construcții în toată firea, menite a fi descifrate de IQ-uri ce nu s-au împrietenit în veci cu al meu. Mnoh, nu poți fi cu toate, mi-am zis, mândră de forma frumoasă a degetului mare de la mână. Atât mi-a hărăzit soarta, să fie primit!

Întoarcerea în capitala Indiei a fost lină. Cu trenul, la clasa I. Ni s-a oferit mâncare, loc pentru picioare și priză funcțională! Călătoria s-a terminat la țanc, să nu îngheț. Cred că scăpase cineva aerul condiționat de sub control. Orașul nu m-a mai destabilizat, lipsa ferestrelor din camera de hotel a trecut neobservată, claxoanele îmi stârneau râsul și-mi salvau viața, oamenii îmi erau simpatici, cumpărăturile dublau starea de euforie. Mă aclimatizasem și așteptam cu nerăbdare vizita în Agra, la Taj Mahal.

Dacă era după mine, mă duceam ață, să văd minunea, dar Tzecu voia să ne bată musai lumina dimineții în obiective. Așa că am avut vreme să contemplăm hotelul, în toată splendoarea soioasă a mizeriei așternuturilor. I love kush –hotelul, adică- ne-a provocat, mie și colegelor de cameră, o criză isterică de râs. Și-am râs, de parcă era ultimul râs pe care aveam să-l mai râd, în toată viața asta de tot râsul! Pentru asta, mă bucur că l-am ales.

Agra Fort și lumina serii m-au găsit într-o dispoziție de sărbătoare. Eu voiam să fotografiez oamenii, oamenii voiau să se fotografieze cu mine, așa că eu am fotografiat mai puțin, că eram copleșită numeric. Am aruncat un ochi către Taj Mahal. L-am reținut acolo, preț de multe cadre, toate la fel, până a trecut o pasăre, să facă diferența. Adică, Taj Mahal – pasăre și Taj Mahal + pasăre.

Pe când s-a lăsat întunericul, am poposit la un restaurant de pe un acoperiș, de unde se vedea… ați ghicit! Tot Taj Mahalul, că nu ne mai sătura Dumnezeu și Maica Precista! Această cină ocupă locul I în topul cinelor din India! Nu contează că n-am mâncat mai nimic, atmosfera mi-a oferit caloriile necesare.

A venit și dimineața cea mai mare. Eu m-am lepădat de rucsac, ei m-au lăsat să intru, să admir splendoarea. Taj Mahal mă așteptase nepermis de mult, așa că n-am precupețit nicio trăire, le-am încercat pe toate. Îmi veneau de minune, puteai să juri că le croise universul special pentru mine! Așa cum am sperat, am găsit mausoleul de fildeş şi marmură albă fără schele de renovare. Nimic nu-i fura din grozăvie. Și totuși a existat iubire! Arhitectura unei povești de dragoste nemuritoare mi se întindea în fața ochilor.

De la palat până la una dintre periferiile mai clocite ale Agrăi n-au fost mulți pași. Pârâul care trecea prin fața locuințelor acestor oameni nu mai era ăla curat din Turtuk sau de la Tso Moriri, era canalizarea! Așa, despuiată și urât mirositoare cum e ea, de-ți trebuie multă putere de convingere să străbați străzile circulate de localnici, animalele, ricșele, bicicletele, motocicletele lor și nimeni altul ca tine. Dar îți zâmbesc doi prunci desculți și vopsiți pe la ochi și nu mai simți haznaua, doar un soi de bucurie, cu un topping subtil de tristețe. Tristețea nu-i întreagă în India. În toată sărăcia lucie de acolo, sentimentul ăsta nu se poate manifesta plenar și încă nu-mi explic coerent de ce.

Înainte de-a ne lua zborul înapoi spre țară, ne-am reîntors la moscheea Jama Masjid, unde nu doar c-am intrat, de data asta, dar am reușit să ne enervăm ciorchine, așa! Musulmanii au uscăturile lor, s-au adunat multe în administrația moscheii ăsteia și ne-au încercat piticii cu toate degetele. Am mocnit ușor, până s-a stins și flama asta, doar nimic nu-i etern. Peste alte 200 de clicuri, eram în avion, în drum spre casă. Întârziere ioc, rahat cu fistic gratuit pe aeroportul din Istanbul, ioc! La nime' nimic! Acasă!

Mă aștepta un păianjen, în hol. Ceilalți erau în vacanțele lor. Nu păianjenii, ci ai mei dragi, rupți de dorul de mine. Două zile de singurătate și „50 Rupees”, filmul lui Tzecu, au dus la scrierea primului capitol din seria dedicată Indiei. Restul capitolelor se datorează celor ce mi-ați scris/spus că v-a plăcut, altfel, mă îndoiesc zdravăn de consecvența mea în această privință. Mulțumesc, așa le am și eu. Fundalul muzical oferit de formația mea de suflet din toate timpurile a precedat și m-a însoțit în toată aventura în Himalaya indiană și în toată scrierea de față.

SFÂRȘITUL PRIMEI CĂLĂTORII ÎN INDIA

Goodbye

It was you that took my soul
And threw it in the fire
And tamed it in the rapture
And filled me with desire
Now I’m pure, now I’m clean
I feel cured and serene

Mai multe fotografii

I feel hypnotized, I feel paralyzed
I have found heaven

– Uite-așa dorm, mă, uite-așa dorm! îi repet și-i arăt că-mi pusesem toată valiza pe mine, adică alea trei tricouri, că „nu aveți nevoie de mai multe”, iar eu am ascultat mai ceva ca la biserică, trei perechi de colanți, absolut din neatenție, polarul și geaca. Tremuram de frig și-mi doream doar o sobă și un duș fierbinte. Pe ăla „cât de cât” i-l lăsam lui Chirilă, tot! Eram la dracu-n praznic, noi și vântul și o mână de băieți care se dădeau peste cap să ne facă șederea plăcută. Cu tot disconfortul cauzat de frisoanele care mă hăituiau ca gelozia cronică, n-am putut să nu-i observ pe puștii ăștia care se ocupau de Tso Moriri Yac Camp. Erau im-pe-ca-bili! Ca Vistara Airlines și Rigzin! 

Fuseserăm pe coclauri, să vizităm nomazii. Unul dintre copiii de acolo venise cu noi, să ne ajute să comunicăm. Vorbea bine engleză și era dotat cu răbdarea specifică locului. Doar dacă ai călătorit vreodată cu un fotograf pasionat, poți înțelege ce înseamnă să-i fii ghid sau translator. Te lasă, oricând, cu vorba suspendată, pentru că a văzut un cadru. Abia când mi-au amorțit degetele pe cameră am observat că el era în șlapi și l-am întrebat dacă nu-i e frig. A little bit, mi-a spus zâmbind, dar nu a dat vreun semn că s-ar grăbi, nici nu s-a urcat în mașină, să ne lase în plata vântului, dacă atâta ne ducea capul. Bine, Tzecu era în tricou, dar pasiunea lui are prioritate și pe drumuri secundare, nu-i chip să o deturneze ceva!

În noaptea aia, am predat armele. Am spus pas fotografiei de stele, doar le mai văzusem, și m-am retras la cortul domnesc, dotat cu toaletă și chiuvetă – trebuia s-o văd și pe asta! – în care urma să-l prind pe Ene de-un picior și să nu-i mai dau drumul, până mă satur de el. Eram chitită să dorm și să visez sobe și dușuri fierbinți. M-am trezit pe la mijlocul nopții și m-am descălțat.

Când m-a atenționat dimineața că se cască o nouă zi plină, eram alt om. Vindecată de oboseală, nu-mi mai era frig! Am putut să privesc locurile și să mă bucur de ele. Cafeaua se transformase din nesul oribil într-o licoare cu meritele ei, oamenii erau faini, iarba verde, căprițele la locul lor, iar boii mei înjugați bine.

Ne-am întors la nomazi, de data asta singuri, vântul și-a făcut drum prin altă parte. Am revăzut-o pe femeia care, cu o seară înainte, ne servise cu mâncarea ei, niște brânză extrem de ciudată la gust. Gestul m-a impresionat, nu-și drămuise pumnii cu care ne împărțea din puținul pe care-l avea. Juley, i-am spus noi. Juley, ne-a răspuns zâmbind.

Mulsul caprelor m-a luat pe nepregătite. Taman pe când mă miram că stau așa, ciorchine, am observat că-s legate cumva de gât, deci cumințenia le era impusă. M-am consolat cu gândul că scapă repede, oricum, nu aveam eu cum să mă opun legilor locului.

În timp ce fotografiam un cuplu tânăr, cu un copil mic pe care mama îl ținea cu drag în brațe, curiozitatea m-a făcut să cer permisiunea să văd un cort de-ăla, în care trăiau, pe dinăuntru. Ridicat pe-o groapă, îți permite să stai în picioare în el, iar toată averea lor materială– străchini, haine și ce mai au – e stivuită pe margine. Având toată valea la dispoziție, nu le trebuie o casă mai mare. Afară spală haine, în lighean, să nu arunce detergentul în apa pârâului, afară țes, afară se joacă, afară râd, afară trăiesc. În cort dorm și se pun la adăpost de vreme rea. Viața lor e simplă, fără să fie ușoară, iar ei îi acceptă cursul.

Cât am stat eu, așa, pe-o movilă de pământ acoperită cu iarbă, să mă uit la ei și la mine, apoi iar la ei, n-am putut să nu remarc eleganța straielor tradiționale. Deși murdare și rupte pe alocuri, tot îmi plăceau nespus, culorile se completau, parcă-și vorbiseră. În mintea mea, acolo unde fac ce vreau, unei femei fără vârstă i-am scos șlapii și-am lăsat-o să defileze desculță prin vale.

Noi ne-am întors la Yac Camp, să ne luăm bagajele. Drumul ne aștepta, iar timpul bătea din picior, doar îl știam. Am apucat să schimb două vorbe cu gazdele noastre, înainte de-a-mi lua rămas bun. Băieții sunt studenți, stau în Tso Moriri cam 3 luni pe an, cât permite sezonul să dormi într-un cort. Unul dintre ei mi-a spus că facultatea lui e la 700 de km depărtare și că a venit cu mașina. Am făcut un calcul rapid, până și eu, certată de-o viață cu matematica, noi 200 de km i-am parcurs în aproape 10 ore, cu opririle neregulamentare de căscat ochii. Mi-a mai spus că i-ar plăcea să vadă lumea și m-a rugat să las un comentariu pe Trip Advisor, dacă m-am simțit bine la ei. I-am promis, urmează s-o fac și pe asta. Vă spun și vouă, celor ce citiți: Dacă ajungeți prin zonă, treceți pe la Yac Camp – the place of the good vibes – și-i salutați. Poate luați un cort, mâncați copios și vă bucurați de o priveliște servită la pachet cu ospitalitatea unor copii tare faini.

It’s a competitive world
Everything counts in large amounts

Mai multe fotografii

Va urma... Mâine dimineață, pe la 7.00. :)

Let me take you on a trip
Around the world and back (…)

I’ll take you to the highest mountain…
Cine-a pus bolovanu-n drum? Excavatorul. Excavatorul ne-a pus bolovanu-n drum. Când ne-a pus excavatorul bolovanu-n drum? Cu fix 5 secunde înainte să trecem de porțiunea respectivă. 1, 2, 3, 4, 5! Pac! Bolovanu’! Și l-a lăsat acolo, deși noi căscam uimiți și ochii și gurile și speranța că se joacă doar, ne testează. Am așteptat cuminți multe minute, lăsate libere, să tot formeze o oră!

Excavatorul ne mai hrănea optimismul made in Himalaya și cobora panta către bolovanul căruia îi alăturase, în răstimpul așteptării noastre, un morman zdravăn de pietriș, nisip și alți bolovani, mai mici, dar nici vorbă să miște ceva din drum în orele imediat curgătoare. Eram la vreo 4 km de destinație, dar era cald, aerul se îneca și el de la praf, iar traseul se prevedea destul de periculos. Ar fi trebuit să ajungem în Skiu, dar n-a fost să fie, așa cum n-a fost să vizităm Istanbulul. N-am aflat dacă făceam față unui trekking mai serios, pentru care aveam gata pregătite toate îndemnurile menite să mă conducă la destinație. Ne-am servit cu câte-o porție de răbdare indiană și am cerut reconfigurarea traseului. Noroc cu Likir Gompa, ne-a salvat rămășițele zilei.

Khardung La – cea mai înaltă trecătoare motorizată din lume. Ai zice că, odată scoborâtă din microbuz, m-am ploconit în fața muntelui, mută de uimire, admirație și mulțumire că am ajuns să trăiesc la cote atât de înalte. Ei bine, nu! Am căutat, disperată, prima toaletă în care să pot păși fără să calc în rahat fără fistic! Yes, this is better than the others, mi-a spus indianca ce ieșea din spatele ușii ce deschidea ultima mea șansă. It’s now or… Am făcut un pipi de la înălțimea de 5300 și ceva de metri, cu eșarfa legată de nas, rugându-mă să ies pe picioarele mele din dreptunghiul ăla infect. Abia apoi m-am ploconit în fața muntelui, mută de uimire…

Două lucruri rare am văzut acolo: un curcubeu circular și pe Tzecu emoționat! He did it again! The ladies and Laurențiu erau pe acoperiș, la jumătatea turei indiene.

Ne-am dat cu greu duși din vârf, dar trebuia s-o luăm la vale. Ținta zilei era sătucul musulman Turtuk, aflat la 12 km de granița cu Pakistanul. Cu toate că am amânat diverse opriri pentru ziua întoarcerii, tot ne-a prins întunericul pe drum, iar imaginația și filmele văzute și-au dat coate. La un eventual atac al tâlharilor, iacilor sau marmotelor, că deh, nu știi ce-ți aduce Himalaya noaptea, ca hoții, arma noastră principală era sprayul contra țânțarilor tropicali! Ne-am liniștit buștean la gândul că lați i-am fi lăsat, la o adică.

Turtuk s-a dovedit sătucul lui No Photos! No Photos, strigau, de la prichindei la tănțele de vârste incerte și nu era chip să-i convingi, pe cei mai mulți dintre ei, să lase garda jos. Dacă găseam câte-o fetișcană mai îngăduitoare cu noi și aparatele noastre, iute apărea, de te miri unde, câte-un deget aprig mustrător, musai de bărbat care n-avea mari probleme, mai apoi, de-a se lăsa tras în chip și-n eternitate.

Nu știu ce-au făcut alții în ziua de luni, 7 august, pe la orele amiezii, dar eu am fost în audiență la regele din Turtuk. Nu primar, nu șef de trib, rege! L-am ascultat, cu poticneli de atenție, povestindu-și istoria de la strămoși până la cutia pentru donații.

Valea Nubra și cămilele bactriene au fost ca un premiu I cu coroniță. La 3000 de metri altitudine, găsești un nisip pe care ar fi geloase litoraluri celebre ale lumii. Natura știe să se aranjeze ca nimeni alta! Unde te aștepți mai puțin, cască o oază de frumusețe pe care s-o vezi poți, dar s-o descrii, ba!

„Selfiști” profesioniști se pozează din toate unghiurile, apoi zac puțin pe dunele de nisip, răpuși de efort. O tanti în galben epuizează situațiile fotografice și partenerul care face tot posibilul să nu rateze vreun unghi. După un sfert de oră, o văd hlizindu-se singură înspre camera telefonului, bărbatul se lăsase păgubaș. Puiul de cămilă plânge, în timp ce mama lui își plimbă clientul. Take my photo! îmi strigă un călăreț vesel, iar eu execut ordinul zâmbind. Îndrept aparatul spre un pașă, el mă atenționează că-i însurat, să-i prind și consoarta în cadru. Nu iau vreo cămilă la plimbare, doar dunele la pas.

Noaptea și așteptata eclipsă de lună ne-au găsit în Hundar, la un hotel unde curentul era pe rație, iar conexiunea la net aproape inexistentă. Nu-i bai, ne conectăm la univers, ne-am zis, dar tot ce-am prins a fost câte-un pui voinic de somn, unul mai iute ca altul, lăsându-l pe Tzecu, ultimul mohican, să se bucure de lună, cu eclipsa ei cu tot!

Take my hand
Come back to the land 
Where everything’s ours
For a few hours

Mai multe fotografii.

Va urma... Mâine dimineață, pe la 7:00. :)

I want you now
Tomorrow won’t do
There’s a yearning inside
And it’s showing through

Cu atitudinea asta, nu vinzi elefantul! Nici vreo Puja nu prinzi, hai, dă-te jos! Uite, șlapii-s la locul lor, ia-i, te vor duce la cafea… Îmi încerc oboseala cu amenințări și promisiuni. E o altă dimineață necoaptă. Ce cafea?! se rățoiește somnul nedormit. Pain… I’ll say it again… Pain!

Puja ni s-a sustras de câteva ori, de ajunsesem să cred că-i vreo închipuire de-a lui Tzecu, o Fata Morgana, menită să ne scoale-n creierii debusolați ai zilei, să ne mâne-n căutări nerodnice. Mănăstirea o găseai, dar ia Puja de unde nu-i! Suspectam și călugării că se joacă cu noi, ei se jurau că abia ce s-a terminat, eu mă uitam după degete ținute în x, pe la spate. Haha, s-a terminat, ai? Și va mai fi? Yes, at 12 o’clock, mi-a zâmbit unul, și-am râs, ca la un banc zdravăn, doar nu era nici 7 dimineața!
Dar și când am prins-o, pe Puja asta, fix în debutul ei, taman când mă lepădasem de orice speranță, mi-a răsplătit toate strădaniile ratate.

That’s all there is
Nothing more than you can feel now
That’s all there is

Hemis Gompa. Murmur ritmat de rugăciune. Călugări tineri, călugări bătrâni și copii. Mulți copii, așezați în rând, cu cănile de tablă, goale, în față. Nu sunt nici serioși, nici prea veseli, momentul nu i-a încremenit pe locurile lor, nu fac gălăgie, dar nici liniște, unii zâmbesc, alții murmură ceva, la unison cu adulții. Nu-s prea smeriți, n-au ieșit din copilărie, iar lumea lor nici nu le-o cere. Îi privesc de pe scări. Un călugăr pe care-l observ mai târziu îmi face semn să intru. Mă descalț urgent și pășesc înăuntru, ochind un colț de unde să pot privi întreaga desfășurare de forțe, fără să deranjez.

Se încheie prima rundă de rugăciune, sau cel puțin așa cred eu, iar un flăcău trece pe la toți cei din sală și le umple paharele cu Masala Chai. Inclusiv noi, turiștii străini, primim câte un păhărel. E dulce și bun, singurul Masala Chai pe care l-am băut în India. În rest, am preferat clasicul Black Tea. Murmurul reîncepe, aceeași cadență. Pe alocuri, se trezește câte-un țânc mai nedormit, ca mine, și sparge ritmul cu o voce ascuțită, dorind să-și facă simțită prezența. Noi, străinii, zâmbim veseli și îngăduitori, ceilalți sunt neperturbați. Un călugăr-șef se plimbă printre rânduri, urmărindu-și atent, dar îngăduitor, confrații mai mici. Observ că este singurul încălțat și mă mir tăcut. Un băiețas aleargă ca un titirez și șterge băncile tuturor cu ceva ce-mi pare un ștergar alb. Îl urmăresc cu privirea ce mi s-a înveselit nespus. Un călugăr îi dă una peste cap, eu mă încrunt, ei zâmbesc, băiețașul nu se oprește din lucru. Ni se umplu iar paharele. Gust. De data asta e un ceai sărat. Nu-l beau. Minutele se scurg, nu atârnă de timp, nimic nu-mi pare monoton și nu resimt vreo dâră de plictis. Fără să fi rezistat la vreo liturghie pe la noi, m-am servit cu Puja asta, în loc de-o cafea bună!

Am avut noroc! Cealaltă Puja la care am participat, de la Thiksay Gompa, deși mult mai elaborată, cu intervenții instrumentale – să apuc și eu să văd că roata verde, prezentă peste tot în temple e o tobă – s-a contrat cu junghiul meu din coaste, nemernic insinuat peste noapte, și n-a câștigat. Am părăsit lăcașul și ceremonia înainte să fie nevoie să strige cineva după un doctor. Durerea îmi zvârcolea creierul, spatele îmi era prins într-o menghină, mesajul scris la intrarea în mănăstire ”May all who are sick and ill quickly be freed from their ilness…” nu-și făcea efectul suficient de repede. Până la sfârșitul zilei, cu puțin ajutor prietenesc, l-am învins, dar furtișagul momentului se-nfăptuise.

Micuții călugări, la vârsta copilăriei abia înmugurite, mi-au jucat pe toate coardele sensibile. Îi vedeam pe ei, apoi pe Horia al meu, apoi iar pe ei, în fața blidelor goale de tablă, apoi iar pe Horia, ce-mi arăta noile hot wheels din colecție, și iar erau ei, cuminți și abia treji, tresărind la anumite cuvinte din rugăciune, apoi iar al meu, proaspăt și cald, în îmbrățișarea noastră ca o mantră. Au făcut câteva ture înot ochii mei, iar gândurile bune le-am adunat și le-am trimis să se îndeplinească.

Vizitarea unei Gompa nu-ți reduce dorința de-a mai vedea una, și încă una. Cățărate te miri unde, de-ți dai duhul rău până ajungi sus, te întâmpină cu o atmosferă serenă. În toate templele sunt bani lăsați la vedere, grămăjoare mici și mari, m-am întrebat cât ar rezista la noi, cu toate afișele care atenționează că obiectivul se află sub supraveghere video. Călugării nu ne-au privit încruntați, deși poate erau și ei măcar puțin intimidați de aparatele noastre, care abia îi așteptau să facă cel mai mic gest. N-am fost, nici măcar o dată, admonestați. Dintre toți, mi-a rămas la suflet Lama Rinzin, de la Spituk Gompa, cu zâmbetul lui îngăduitor, cu ceremonia pe care a oficiat-o singur și cred că doar pentru că noi intraserăm în templu, cu răbdarea cu care ne-a răspuns întrebărilor. Și celor nerostite.

I feel you, within my mind.

Mai multe fotografii.

Va urma... Mâine dimineață, pe la 7:00. :)

I try to resist but
Succumb to the bliss

Ai net?! recitam individual sau în cor, de fiecare dată când ne aciuam pe lângă un restaurant sau orice altă „mâncătorie”, iar licărul de speranță tremura de emoție. Om Mani Padme Hum, Om Mani Padme Hum… 

Să-i dăm Samsungului ce-ai al Samsungului, făcea primul rost de conexiunea mult dorită, dacă exista vreuna. Huaweiul meu (și-al altora) nu se lăsa mult mai prejos, dar avea întârzieri. Mai mici ca ale trenurilor din România, admit. Vezi ce faci pe-acolo, că ai doi copii acasă! mi-a spus, drăgăstos-amenințător, cap(ăt)ul mai înalt al formei noastre sociale de bază, înainte să ies din aria lui de acoperire pentru 3 săptămâni. M-am crezut mai tare ca sabia lui Zorro, da’ sufeream mai rău ca de foame în lipsa posibilității de-a mă racorda la familie, măcar pentru cinci minute, alea de pauză. Alea în care observam că toți sunt bine mersi, s-au aclimatizat rapid, ducându-mi un dor bine temperat.

Dakthok Festival. Piesă importantă din puzzle-ul călătoriei. Nu știu la ce să mă aștept, înainte de plecare am avut grijă să nu verific nimic, să nu caut nimic, să nu știu nimic! Take me by surprise, India! Mare doamnă, s-a conformat.

Nimerim în toiul unui dans. Dau să mă așez pe niște scări, un turist îmi indică o linie imaginară pe care nu am voie să stau. Mnoh, nu-i bai, mă retrag în culise, la umbră. Masca țopăie pe scenă, doi pași în lateral, o învârtitură, alți doi pași, altă învârtitură, brațele deschise larg, ca pentru echilibru, salt într-un picior, alți doi pași… Ritmul se repetă, muzica pare a fi dată de niște linguri ce bat în oale de metal, dar hei, nu vă luați după mine, sunt cea mai neavizată în domeniu. Încerc să înțeleg povestea, caut și cadre, „vreau să te pipăi și să urlu: Este!” fotografia aia, cât celelalte 6000. Neh, încă nu, nu-i nici în calupul ăsta.

Well don’t be afraid
You’ll just have to pray

„Nu știu ce vă poate plăcea!” zâmbea și respira cu nesaț. N-avea cum să dea greș în Ladakh. Can you stop, please, wherever it is safe? îl întreba pe Rigzin, iar Rigzin cel im-pe-ca-bil găsea imediat și frâna și locul în care să ne putem desfăta în siguranță aparatele de fotografiat. Ochii și sufletul veneau mai încet, clickurile zici că făcuseră măcar câteva maratoane.

Dacă m-ar fi întrebat cineva, până mai alaltăieri, de-s fata muntelui sau a mării, nici pic de îndoială n-ar fi avut răspunsul. O vară fără mare merita ștearsă de pe harta anotimpurilor, no strings attached! Ei, Himalaya indiană a reușit să-mi destabilizeze alegerile. Nu-i chip să reziști impasibil semeției sălbatice, omniprezente. Zâmbetul te ia pe nepregătite, culorile pământului se amestecă în apa ce țâșnește din ochi. Și nu știi dacă le pictezi tu sau așa le-a lăsat natura. Râzi sau plângi – fragil iazul de decantare, nu contează, ai libertatea să le faci pe-amândouă! Pe la curbe, mulțumești sorții că te-a binecuvântat cu dorința de aventură și conjuncturii financiare care i-a permis ăsteia din urmă să se cațăre pe asemenea culmi. Și lui Tzecu, că… atââââââât!

Dintre toate lucrurile pe care le fac prost, cred că respiratul ia zmeura de aur. Am venit pe lume, am tras câteva hălci de aer pe nas, apoi l-am folosit doar ca obiect de ornament. Și-acela, destul de urâțel, dacă mă întrebați pe mine. Nu-i de mirare că teama cea mai mare mi-a fost de înălțimi și aer rarefiat. Atâta-mi trebuia, să nu pot! Nici cu gândul nu gândeam!

Pe măsură ce urcam, în seara de trekking (pentru începători – e drept), nasul meu respira tot mai mândru. Doar eu îl întreceam în făloșenie în timp ce mă gândeam, ca fiică-mea, în clasa I, când am mutat-o la Frau a ei dragă: „Aici e de mine!” Puține satisfacții am numărat, să bată detașat urcușul din Leh. Am lăsat multe în vârf, să le ducă vântul unde-o vrea. Acolo, pe piatra de deasupra lumii ăleia mici, am trăit o secundă mare.

When the shame
And the guilt are removed
And the truth appears

Mai multe fotografii

Va urma... Mâine dimineață, pe la 7:00. :)

Zanskar întâlnește Indusul

Just give me a reason some kind of sign
I’ll need a miracle to help me this time
I heard what you said and I feel the same
I know in my heart that I’ll have to change

Vânzătorii ambulanți ne așteptau, cu orele, să ne întoarcem la căsuța plutitoare. Cu picioarele sub ei, cu zâmbetul pe poziție, în loc de fază lungă, te îmbiau necontenit să te uiți, măcar! Aveau de toate, de la șofran, la brățări și geci, poșete și eșarfe, cutii, cutiuțe, inele, coliere. Dacă cereai ceva și se întâmpla să n-aibă, îți aduceau, nu scăpai! M-a pus Neghiniță să mă uit la o geacă de piele, ba chiar mai mult, s-o și probez. Atââââââââââât mi-a fost! Degeaba am cotit-o mai apoi, că-i prea mică și prea fără buzunare… Asta-i prea mare, Sir! Nu, asta-i prea verde, asta nu-i verde, asta n-are nasturi, asta de ce-i cu fermoar…

Sir, I’m sorry, you do not have what I want and I need to go now! i-am spus și-am fugit. No problem, madam, I’ll be here with your size! am auzit în urma mea, dar sincer, m-aș fi jurat acolo, pe loc, că io și geaca lui nenea nu ne facem surori de cruce, veci!

Revenim din plimbarea pe Mughals’ Road. Îmi găsesc aparatul pe noptieră, timpul începe iar să curgă, eu mă scurg către terasa căsuței, să ascult broaștele, apa și nimic altceva.

Vezi că te așteaptă, Sorana, nu știu cum și ce faci, dar scapă de el! îmi spune o amică de călătorie, evident dornică de aceeași liniște după care tânjeam și eu. Dau să fac cale-ntoarsă, să mă ascund undeva, dar îmi dau seama că-i degeaba, trebuie să înfrunt viața și oamenii din ea.

Hello madam, I brought you a bigger size! îmi spune zâmbetul cu fază lungă. Îmi aprind o Gudang Garam și tac. Îmi venea să-l arunc în apă, pe cuvânt. Aveam zece colegi care poate ar fi stat pe terasă, dar nenea ocupa jumătate locul cu țoalele lui și cu geaca mea, bigger size, not green but black enough… Mă aveam pe mine, încovoiată de stresul ultimelor ore, cu nevoia mea de oac-oac și fâl-fâl și cam atât! Nu voiam să cumpăr nimic, un șfanț nu vede de la mine, mă gândesc și-l privesc crâncen de hotărâtă. Apoi îi spun:

Sir, I really appreciate your effort, I respect your job and everything, BUT I AM NOT BUYING ANYTHING! Please, leave, we need our space.

Thank you, madam. You only look, ok? Look! The green one is just as green as you might like, the black one has enough pockets, the smaller one just got bigger… Look, madam, I fixed everything! Just look!
Mă știți că dacă zic ceva, apoi zis rămâne, da? Da! Eram hotărâtă bocnă. Ciment! Mă uit, bineînțeles.

Și unde nu mă trăznește, din senin, ca o ploaie de vară, un râs moderat-isteric. Și-n timp ce râd eu așa, fără sonor, probez geaca, îi dau banii, omul pleacă fericit, mulțumindu-mi. Sir, I think you have just made my night! îi spun, iar lucrurile și oamenii își reiau cursul normal pe căsuța plutitoare.

Amintirile drumului până în Leh mi s-au amestecat ca firele de ață dintr-un ghem destrămat. Mă uit peste ce mi-am fircălit într-o notă din memoria telefonului și văd: Sonamarg, trecătoarea Zoji-La – 3355 m, trecătoarea Potok – 4050 m. Măsurătorile diferă de la o sculă de măsurat la alta, de la o pagină web la alta, deci, pentru ceva exact, luați un bilet până acolo! 

Cărarea săpată în munte, pe care circulau și motociclete, și vaci, și camioane, și autobusul nostru, m-a întors în copilărie, exact la momentul în care străbăteam Parângul, cu mama, tata și Dacia noastră 1310. Atunci, tot ce-mi doream era să mă văd la un Peco, pentru că Peco ăsta era într-un oraș, sat, orice, dar pe drum drept și fără ocolișuri, – mare drum, mare caracter! Prin Himalaya n-am simțit teamă, cred că a fost redusă la tăcere de uimire. O uimire de-aia intensă, pârguită și rumenă.

Blow Horn! Cărarea de care vorbesc nu are, decât pe alocuri, două benzi de circulație. La apropierea de curbe, șoferul claxona. La depășire – Doamne, Allah, Buddha și Krishna pe unde depășea Rigzin al nostru, claxona. Musai să vă spun că am avut cel mai fain om în dreptul volanului, toți l-am îndrăgit, admirat și regretat apoi, odată întorși în New Delhi. Vorbea puțin, ne aștepta mult și cu o răbdare pe care n-am prins-o la cotitură. A fost im-pe-ca-bil, ca Vistara Airlines!

Lamayuru. Noapte și oboseală. Veg Thukpa. O supă de tăieței cu legume, mai mult tăieței decât zeamă, gustoasă.

Dimineața devreme sau noaptea târziu, nu mai știu, că-s buimacă, fugim la Gompa din sat să prindem Puja! Nu-mi amintesc s-o fi prins, totuși. Ne despart câteva încercări de fenomenul ăsta religios de care tot aud și nu reușesc să mi-l închipui. Am prins, în schimb, să nu rămânem cu mâna goală, o ploaie, și ploaia pe noi, dar nu asta mi-a fost marea problemă, cât urcușul. Îmbrăcată cu toată valiza, îmi era cald, îngrozitor de cald, husa de ploaie pe care mi-am tras-o peste mine, mai mult pentru aparat decât din alte motive, întreținea o umezeală scârboasă. Eh, decizii proaste am mai luat în viață, nu m-au oprit din „înaintat înainte”, vorba șugubeață ghidului nostru.

Învârt și eu de praying wheel, în sensul acelor de ceasornic. Fac vreo trei ture, cât să mă observe universul.

Las în urmă Lamayuru și prosopul meu cu Mickey Mouse. L-am uitat atârnat de mânerul de la geam, să am după ce să mă întorc.

Indusul își dă întâlnire cu Zanskarul undeva în drumul nostru. Noi, după multe ore, ne întâlnim cu Leh. De aici se ivește o altă Indie.

Impossible takes time!

Mai multe fotografii

Va urma... Mâine dimineață, pe la 7:00. ;)

Stutter, mumble, a pitiful sound
Stagger, stumble, shackled and bound
In chains

Veg market. Puzderie de shikare încărcate cu legume și flori. Realizez că și luntrașii sunt la fel de talentați ca șoferii, nu întâmpină probleme în forfota generală. Eu, cățărată pe un podeț din lemn, cu aparatul atârnat de gât, eram atentă mai mult pe unde calc și pe lângă cine trec, să nu mă trezesc pe fundul lacului, ca un sac de oase care nu a învățat să înoate! Pe când mă aflam în plin reglaj al echilibrului precar, poc! O vâslă îl troznește pe luntrașul nostru și nu-i din greșeală. Pe-o alta o apucă și-o impinge înapoi. Un individ, la doi pași de mine, ridică pumnul amenințător și turuie pe limba lui. Hei, stop! Mă trezesc șoptind, că vocea încă-mi era în stare de șoc. Oricum, e inutil. Nimeni nu intervine, cei doi se bat, unul de pe shikara, altul de pe podețul precar construit, și cu pumnii, și cu vâsla, și cu vorbele. Mirată de propriul meu gest, scot telefonul și-i filmez. Luntrașul nostru mă încurajază în direcția asta. După câteva minute, brusc, așa cum a început, bătaia încetează. Aveam să aflu două versiuni ale poveștii, dar cred că fitilul a fost aprins de către luntraș, care ne-a îndemnat să nu cumpărăm de la cei de acolo, ci de la omul lui. Eh, business as usual.

Câțiva kilometri și câteva ore distanță de forfota de pe lac, mă regăsesc cu un țol musulman tras pe cap și pe corp, să-mi acopere pielea în toată nesimțirea ei. Am vrut să intru în moschee, Jamia Masjid pe numele ei, m-am supus. Apoi, în loc să analizez detaliile construcției, sau povestea gazdei despre Mecca, urmăream drumul șiroaielor de apă ce mi se scurgeau pe spate, pe mâini, pe picioare, pe unde nu! Până și nervii îmi transpiraseră și dădeau din fibre să nu se înece, să crape dracului și lăsându-mă anost de calmă! Ei, nu vă faceți iluzii, ăștia crapă mai greu ca Bruce. Willis. Ăla!

Supraviețuim și ajungem la fabrica de covoare din Srinagar. Bărbați, majoritatea cu ochelari, de vârste diferite, mânuiesc cu iuțenie și dibăcie o unealtă încovoiată, cu privirea ațintită pe modelul scris pe o fițuică, prinsă de firele războiului de țesut. Aici, uimirea mea a sărit din matcă. 9 vieți să mai am de trait și-n toate să încerc să învăț să deprind lucrul acesta manual, am dubii mari și grase c-aș fi în stare. Un covor de dimensiuni uriașe, că de palate e plină lumea, poate fi realizat în ani buni de muncă. Oamenii ăia petrec acolo, cu mici pauze, și Allah știe pe câți bănuți, 8 ore pe zi, în șezut, cu picioarele sub ei, cu ochii încremeniți pe model și cu mâinile într-un du-te vino necontenit. Și asta pentru ca unii, mai norocoși, să le calce în picioarele goale – măcar atât – munca. Am reținut de-acolo că diferența între un covor confecționat manual și unul mecanic constă în faptul că, la covorul manual, țesătura e identică și pe spate.

Odihnă. Vorba vine, (să facă și ea ceva), că somnul nu m-a dorit, deși eu mult l-am vrut, atunci și acolo. L-oi fi supărat și n-a uitat, nici n-a iertat. Du-te de unde n-ai ajuns, i-am urat cu năduf.

Mughals’ Road. Se anunța o plimbare de neuitat. A fost, dar în sens invers acelor de chef și voie bună. Dacă încă n-am specificat, eu m-am aflat în această aventură din mai multe motive, ăl „mai principal” fiind cel a fotografiei. „Să fotografieeeeeeeem!” Abia răsturnată din mașina care ne-a lăsat la punctul de pornire a mini-expediției fotografice per pédes, îmi dau jos rucsacul greu de pe umeri, să-mi scot aparatul foto. Compartimentul dedicat acestuia e… gol! Pun mâna, poate-mi joacă ochii vreo figură… Gol! Gâtuiala asta am mai trăit-o o singură dată, în Spania, când, după ce lucrasem câteva luni bune, să-mi adun bani de zestre, doar nu era să mă mărit neînzestrată, m-am trezit fără ei și cu primele fire de păr albe. Mintea îmi era la fel de goală ca rucsacul, nu reușeam să înțeleg unde l-am pierdut/lăsat, nu-mi aminteam nicicum să-l fi scos. Ițele întâmplărilor erau rupte, oricâte noduri făceam, sentimentul că până acolo mi-a fost colaborarea cu prea-puțin-prețuitul nu pierea. Fiecare secundă lâncezea pe lângă mine, timpul ăla grăbit pe care-l știam părea că are, brusc, nevoie de-o pauză. Și stătea, ca un ceas stricat.

I know what it’s like to be
In chains

Mai multe fotografii.

Va urma... Mâine dimineață, pe la 7.00. :)

Words are very unnecessary
They can only do harm

Oac-oac! E 3 dimineața când îmi târăsc un picior jos din pat. Celălalt nu vrea și pace, așa că mai stau așa, incomod, preț de un minut jumate. Partea neadormită a creierului mă atenționează că timpul nu are niciodată răbdare, iar dacă-mi vreau cafeaua ness înainte de îmbarcarea pe shikara, acela era momentul și altul nu avea să mai vină! Mă supun, așadar, și mă duc desculță în cealaltă căsuță plutitoare, unde flăcăul bun la toate al gazdelor pregătise cele necesare. Aș face o mica paranteză, să-l descriu pe flăcăul ăsta fain, cu o dantură și un zâmbet impecabile, binevoitor și atent, impertinent de tânăr… Îmi amintesc că-s femeie măritată și cu prunci mărișori, deci n-o fac! Frec nessul, că timp de mentă nu-i, și-l beau pe fondul sonor al rugăciunilor ce îmbracă liniștea acelor ore abia trezite. Încep să mă obișnuiesc cu ele, la prima audiție m-a îngrozit murmurul neinteligibil.

Shikara. „Atâââââââât!”

Era momentul în care înțelegeam de ce insistase Tzecu să luăm shikara dimineața, la 4.30, cu somnul lăsat de izbeliște, de parcă ar fi fost al nimănui. Noapte și murmur, apa lovită de vâsle, valuri sfioase, pace și noi, pe Dal Lake. N-am ridicat aparatul foto, era timpul memoriei, o rugam să mă ajute, de data asta. Îi promiteam niște Ginkgo Bilboa sau Biloba, Bilbao… orice, doar să-și facă datoria! S-a dovedit fată de treabă, memoria mea, senzația aia, de atunci, e cu mine acum, când scriu, dar nu se lasă explicată. Dacă ar fi să dau un sfat, v-aș spune să luați shikara dimineața, când ziua încă nu crapă de plină de ea, când sunteți doar voi și armonia pe tot lacul. Altfel, zău, ratați esențialul!

Feelings are intense
Words are trivial
Pleasures remain
So does the pain
Words are meaningless
And forgettable

Dal Lake

Va urma... Mâine dimineață, pe la 7:00. :)

I stop and I stare too much
Afraid that I care too much

Srinagar

N-aveam cale de-ntors, ca norocu’. M-am dus la bal, dansul era-n toi, mi-am pus și eu sandalele cu tocuri și-am început să țopăi, șchiopătând, ce-i drept, la început. Ce mai dans era pe stradă! Căldură și haos, claxoane și vaci, ricșe, motociclete, gunoaie, cerșetori și iar claxoane! Tiiii-tiiii! Tiiiiiiiiiii! Ti-tiiiiiiiiiiiiiiiii! No place to hide! Tiiiiiiiiiiii!Vacile aveau prioritate, pietonii, ba!

Vezi de ce n-ai ferestre la camera? aud în urechea stângă, încă funcțională. Mda, cum s-au gândit ei la tot, tot! mormăi într-o măsea, aia din spate, tăcută de obicei, cât să nu mă las prea repede.

Aterizăm pe un Rooftop Restaurant. Comand veg thali și-mi fac cruce cu limba. Doamne ajută, poate scap fără hepatită, că nu m-am vaccinat. Și-o cafea neagră, să am ceva-n stomac, just in case. Cred că mi-a ajuns cafeaua mai întâi, dar n-aș putea să jur. Tot atunci sau poate altădată?! a scos Tzecu o țigară Gudang Garam, cu aroma puternică de cardamom. Mă lăsasem de fumat. Da, iar! Nu era momentul să-mi impun restricții, am răpus printr-un knock-out rapid și premeditat ultima fărâmă de împotrivire și-am pufăit una, apoi alta și alta, nesătulă cum sunt. „Ce ne mai place să fumăăăăăm!” Gustul dulce care-mi rămânea pe buze era numai bun, spre deosebire de cafeaua ce aducea a spălătură de ness. Oh, chiar asta era!

Am dat gata un Tatăl Nostru, pe la jumătatea Îngerașului hăpăisem tot din farfurie. Trebuie să recunosc, mâncarea n-a fost rea, ba chiar dimpotrivă, mi s-a pliat binișor pe gusturi.
Cu burta plină și sufletul mai împăcat cu gândul că toți murim doar o dată, am alergat la moscheea Jama Masjid, unde am ajuns la timp să ni se spună că programul de vizitare pentru turiștii străini s-a cam încheiat! Ne-am mulțumit cu scările de la intrare, pe care le-am fotografiat fericiți, cu personajele lor cu tot.

Tiiiiii-tiiiiiii! Tiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii! Eram într-un tuk tuk care nu era tuk tuk, doar semăna, dar am uitat cum se numește forma asta de tuk tuk care nu-i tuk tuk. Mă scuzați! Ce mai vuiet, ce mai trafic! Tiiiiiii-tiiiiiii! Șoferii indieni sunt incredibili, zău! Când zici că amú ai terminat-o cu toate, hopa, fac un viraj ce-ți mai dăruiește, mărinimos, câteva secunde. Uite-o vacă, se uită la mine, fix. Privirea mea seamănă cu a ei, dar e mai speriată. Vaca știe, e de-a locului, neînfricată. Dau să zâmbesc, dar mă scutură un hop și-mi trântesc dinții unii peste alții, apoi încerc să-i număr. Îmi ies la socoteală și mă bucur!

Gata! Suntem iar pe un Rooftop Restaurant și bem bere pe sub mână, pe sub masă, pe sub căni, care cum putem. Scumpă berea, a naibii, se vede că-i ochiul dracului! 200 de rupii, dar aveam să beau și cu 250. Na, viciile se cer întreținute, sunt niște curve de lux! Kingfisher alunecă ușor, luminile din main bazar se aprind, claxoanele le aud selectiv. Hai, că se poate! Nu mor azi!

Cu noaptea-n cap și-n picioare, ajung la aeroport! New Delhi are artere largi, înconjurate de verdeață și maimuțe. Cică-s hoațe și mușcă, n-am verificat, încă lucram la pașii de dans.

Vistara Airlines, zbor intern către Srinagar, impecabil! Adică im-pe-ca-bil! Să mă tot dau cu ei! Pe aeroport, în Srinagar, primim asigurări că totul e ok, nu avem motive să ne neliniștim din pricina conflictelor politice. Poftim?! Evident, eu habar n-am pe ce planetă trăiesc. Nici măcar faptul că-i văzusem înarmați până-n măduvă nu mă făcuse să-mi pun vreo întrebare. Dacă n-aveam răspunsul?! Dozez eforturile, aplic tehnica folosită cu maimuțele, nu stau să analizez, abia ce mă acomodasem cu pantofii!

Când pășesc pe houseboat, deja dansez bine. Tzecu s-a întrecut pe sine la capitolul ăsta, admit în sinea mea și cu voce tare, lăsând entuziasmul să orăcăie în sincron cu broaștele de pe lac. Respir liniște. Sweetest perfection.

Takes me completely
Touches so sweetly
Reaches so deeply
Nothing can stop me…

Mai multe fotografii găsiți aici.

Va urma... Mâine dimineață, pe la 7:00. :)

În data de 21 ianuarie, i-am dat Irealiei drumul în virtual. Tot atunci, v-am rugat să mă ajutați cu identificarea punctelor slabe ale site-ului și am promis o ședință foto persoanei care mă va face să exclam: „Da, măi, cum de nu m-am gândit la asta!” Deși gândesc mai mult decât prescrie regulamentul de trai, asta nu presupune automat că o fac și bine sau cu respectarea sănătății emoționale proprii, deci sarcina pe care am lansat-o nu era tocmai una ușoară. 

Am primit câteva mesaje de la voi, - dacă credeți că nu v-am răspuns, căutați-mă prin spam, se pare că asta pățesc adresele de e-mail noi, ajung la gunoi! :) Toate analizele - cu o singură excepție - s-au referit strict la aspectul site-ului. Ochi mai experimentați au remarcat anumite defecțiuni tehnice sau lipsuri, pe care fie le-am remediat, fie urmează, doar să mai învăț câte una-alta din meandrele platformei pe care am ales să-mi cazez lumea virtuală. Tuturor celor ce și-au făcut timp să-mi scrie și să mă îndrume într-un fel sau altul le mulțumesc și le ofer un discount de 25%, în cazul în care vor avea nevoie de serviciile mele. Am eu o slăbiciune pentru oamenii care își rup din timpul lor și îți arată că mesajul tău n-a rămas atârnat în gol. Mare lucru, mai ales când miza nu-i o întâlnire cu Steve McCurry, ci cu Sorana Bordas. :)

Acestea fiind zise, iată câștigătorul! ;)

„...din scris mi-a părut tot drumul ăsta până la irealia o suferință, (...) mi s-a părut că ai descris ca un drum bolnăvicios dacă vrei...” 

Am citit de vreo trei ori rândurile de mai sus, să mă asigur că înțeleg bine. Apoi mi-am spus că, pe lângă cheia în care scrie cineva, mai contează și cheia în care se citește un text. Îmi era destul de greu să accept că taman la primul articol de pe blogul ăsta, eu dădeam într-o parte, dar crăpa în alta! După vreo două zile, mi-am găsit gândul sâcâitor tot acolo, atârnat de-o mirare. Recitind ce scrisesem, m-a trăznit: „Da, măi, cum de nu m-am gândit la asta?!” Degeaba întrebasem un prieten, înainte de publicare, prietenii sunt subiectivi. Ei mă pot vedea cu o bere în mână, povestind exact cum am scris pe blog, dar cu gesturile și mimica de rigoare mai degrabă stârnesc hazul decât să trimit după perfuzii. Celor ce nu mă cunosc personal însă le transmiteam, din prea mult avânt și lipsă de exercițiu cu creionul, un mesaj greșit.

Andreea Bălan, îmi revine plăcerea și bucuria de a-ți anunța câștigarea acestui premiu! Ședința foto e a ta! Stabilim detaliile pe e-mail sau la telefon, cum preferi. Și mulțumesc, am rescris textul, aducându-l într-un climat mai temperat. :) 

 

***

Paharganj, New Delhi Capitolul I – Condemnation

”You don’t have to travel to India to find yourself!”

Impactul cu India a fost ca un pumn zdravăn în stomac. Aerul cald și umed cântărea greu, refuzând să se lase tras în plămâni. Picioarele încă îmi tremurau inexplicabil și-mi părea că pământul se învârte prea repede. Oamenii mișunau încoace și-ncolo neafectați de gravitație, iar eu îmi doream doar să mă așez undeva, oriunde, și să zac puțin. Cum n-aveam timp de prostii, m-am ținut după grup, m-am urcat într-un taxi, iar vântul mi-a zburătăcit părul și gândurile prin New Delhi.

Drumul încolo a durat mai mult decât era prevăzut. Cei de la Turkish Airlines ne-au dat peste cap turul planificat și dorit al Istanbulului, oferindu-ne, în schimb, o masă și un tur de peste 8 ore al aeroportului. Nu-i nimic, m-am răzbunat mâncând rahat cu fistic oferit gratuit pe la toate magazinele de profil. Un deliciu! Mi-am zis c-o să cumpăr în drumul înapoi, dar, ca să vezi, întoarcerea s-a făcut soră de cruce cu expresia aia: socoteala de-acasă nu se potrivește cu cea din târg! Ne-au alergat pe aeroportul din Istanbul, cu ghid, să nu cumva să pierdem legătura cu Budapesta. N-a fost să fie, data viitoare!

We need a doctor, please, is there a doctor on board? M-am trezit din ațipeală în plină stare de leșin. Am apucat să mă mir și să-mi zic că nu-i cazul să fac de-astea, apoi nici să mă cert n-am mai fost în stare. Eram conștientă, dar incapabilă să mă mișc, să articulez ceva coerent. Stewardesa mă privea îngrijorată și mă întreba ce am. Madam, are you ok? Not really, am bâiguit, dar paloarea feței mele i-a confirmat, dacă n-a înțeles.

Aveam în stânga un indian cu care apucasem să schimb 3 vorbe, în dreapta o israeliancă, mai în vârstă, cu care schimbasem vreo 5. Și-mi era rău, rău! Bad timing, mă gândeam, neaducându-mi aminte cum dracu' îi spune la spirt în engleză! Trebuia să miros spirt, să-mi revin. Ei îmi căutau pulsul și nu-l găseau, eu nu știam să le spun că vreau spirt! Halal! Mi-au dat zahăr, m-am repus în funcțiune după vreo 10 minute. Se putea și mai rău.

Unde-i fereastra?!? am țipat, intrând în camera de hotel din faimosul Paharganj. Neaerisită, sufocantă, cu pereții închizându-mi ermetic respirația, îmi bloca ultima fărâmă de rațiune. Eram în pragul unui atac de panică, iar un gând, unul singur, se răscula neobosit, din toate colțurile minții: Cine dracu' m-a pus?!?

I'll suffer with pride...
 

vama vecheOLYMPUS DIGITAL CAMERA

„Mi-ar plăcea să fiu acolo, parte din întreg, să văd cu ochii mei, să simt și să particip la o asemenea desfășurare de forțe.” În sfârșit, îmi încheiasem scrisoarea de intenție. În 2017 nu reușisem să leg două fraze coerente, așa că am rămas acasă. Mi se părea de bun simț să respect cele trei cerințe ale festivalului, dacă el tot mi se oferea gratuit. Anul trecut, lovită de o determinare imposibil de ignorat, am reușit de-am aliniat astrele în direcția Vama Veche, VSLO - 2018. 

Îmi închipuisem eu ceva, dar eram departe de adevărul din Vamă. Am trăit o săptămână în care zilele începeau măcar la 8 și aveau toate premisele să nu se termine. Mi-am băut cafelele de dimineață ascultându-i pe Silviu Matei, Chris Suspect, Jens Krauer, Cornel Lazia, Ioan Bragheșiu, Petr Bambousek, Vali Bărbulescu, Cristian Crisbășan, Angel Penchev, Sebastian Cristea și Andrei Apostol. De la fiecare am rămas măcar cu o impresie, dacă nu și cu o lecție.

Pe lângă sesiunile teoretice și practice, VSLO, cu ajutorul sponsorilor participanți, îți oferă și posibilitatea de-a testa aparatură foto. Eu m-am legat sufletește de-un mirrorless, un Olympus ușor și prietenos căruia i-am promis că ne mai întâlnim în viața asta. Având cu cine, având cu ce și având unde, fie iei la pas drumurile cunoscute, să le aprofundezi, fie testezi și alte cărări. Alegi omul care-ți place când vorbește și pare din lumea ta sau dimpotrivă, îți faci  curaj, scuipi în sân și mergi cu cel ce te scoate din zona de siguranță dulceagă. Oricum decizi, nu rămâi indiferent!

Și-apoi, mai e Vama! Eu sunt o fată a mării. Nu-i vară fără mare, dar în Vamă nu mai fusesem din prima tinerețe. Revederea m-a dezamăgit, în măsura în care puteam să simt așa ceva, scăpată singură de-acasă, în august, la mare! Nu recunoșteam sălbăticia de altădată, aglomerația mă sufoca puțin. Trecutul îmi făcea cu mâna de la depărtare, iar prezentul se îmbrăcase strident și diferit. 

Într-o seară ce s-a lăsat pe spatele unei zile doldora de experiențe, una și una, m-am trezit râzând. Era un râs care nu-mi aparținea dintotdeauna, venise în vizită pe neașteptate. Din tot sufletul, autentic, eliberator. Mi-am luat aparatul și-am plecat pe plajă. Singură, că nici eu, nici Dana, partenera mea de experiențe VSLO, nu ne-am putut influența reciproc. Una cea, una hăis, dar cu convingeri, nu de complezență!

Dimineața aia și altele câteva m-au prins dansând pe plajă, la Stuf sau la Acolo. Îi ziceam Acolo, cu accent pe A. Mă urcasem în mașina timpului. Toți anii ăia rumeni de tineri și impertinent de fără griji mi se perindau prin minte, luându-mă cu ei. Am mai auzit de Spiritul Vămii, dar nu-l cunoscusem personal până atunci. Mă tem că experiența aia va fi unică, nu cred în repetiții, de aceea e cu atât mai prețioasă. O las aici, mulțumind participanților. 

Cred însă în prietenii, cu încăpățânare. Sunt cele vechi, pe care știi că te poți baza, la o adică. Apoi vin cele noi, surprinzătoare. Te uiți la ele și te minunezi, cum pică așa, când ți-e lumea mai fragilă.

Iris transmite acum din Antarctica, unde bate zeci de kilometri la picior, culege probe de sol și apă, povestește cu foci și pinguini, într-o aventură pe care i-o doresc splendidă! O puteți urmări și susține și pe aici.

Silvia, când nu-i plecată-n lume, dă viață Bucureștiului prin fotografiile ei. O găsiți aici.

Dana e din Timișoara, noi ne vedem mai des, ca norocu'. Zilele trecute a rezumat în niște cadre grăitoare un spectacol pe care mă bucur că nu l-am ratat: If music be the blood of love! Nu detaliez, vă invit să citiți și vă delectați pe pagina ei.

Am încercat să exprim succint - mi-a ieșit de minune! - cam ce-a însemnat VSLO pentru mine. Nu i-am făcut dreptate în scris, simt asta, dar anumite experiențe se cer trăite, în poveste își pierd din savoare.

Mulțumesc, Cătălin Rudolf și Andreea Han Rudolf, întâi pentru oportunitatea pe care ne-o oferiți, apoi pentru acel e-mail care se termina cu „ne vedem în Vama!” Îmi amintesc și acum ce mult m-a bucurat acceptarea. 

Mulțumesc, Florin Ghioca, serile aveau cel puțin un zâmbet asigurat datorită prezentărilor tale.

În încheiere, las o trimitere către un proiect prezentat de Chris Suspect: Gratuity included. Nu-i pentru pudici, sunt scene de viață necoafată. Mi-au rămas întipărite pe retină, așa cum mi-au rămas vorbele lui Jens, pe care le-am scris în introducere, întipărite în minte. 

Să nu uit! În august 2019, ne vedem în Vama, la VSLO!

 

Atoateștiutorul Moș Crăciun a plusat hotărât, aruncând sub brad irealia.ro, căsuța mea virtuală. N-am făcut petrecerea de botez, că m-a surprins 2019 în plină criză biliară. Și era prima-n viața mea, și hâdă-n toate cele... În pat, cu toate geamurile deschise, am marcat nașterea lui ianuarie. Adevăru-i că mereu mi-a displăcut să las momentele cheie în ceață, iar principiul „ori la bal, ori la spital” îmi era mai puțin antipatic decât pactul cu o acalmie lungă și plicticoasă. Și uite-așa, sărbătorind doar eu cu gândurile mele, le-am luat la o discuție sinceră, ca-ntre prietene. S-au dovedit cooperante. După analiza detaliată, concluzia pe ritmuri de artificii a fost că anumite tonuri din viața mea dădeau într-un gri spălăcit, erau cam dezlânate, iar răbdarea-mi tremura de nervi.

Să mai scrii! mi-a amintit o voce, iar un gând de pe ultimul rând, prinzând curaj, îmi împingea o idee în față. Părea de-a casei. Am privit-o atentă, iar ideea s-a bucurat c-o recunosc și mi-a făcut complice cu ochiul. Era timpul! Știam că nu scăpasem în lume din greșeală, dar îmi duceam traiul tot pe contrasens, neînțelegând de ce mă claxonează alții. Să mă dau la o parte, că pe-acolo-i traiul lor!

De la momentul în care am pus stiloul în cui, în iulie 2014, am mai scris doar de două ori, în urma a două călătorii, una în India, cealaltă în Maroc. În viața de dinainte de India, asumarea identității în mediul virtual îmi producea disconfort. Gândul că aș putea face public un text prost, în care emoțiile mele cu un sistem imunitar deficitar să se dea de trei ori peste cap și să transforme totul într-un puhoi dulce-lacrimogen era intolerabil. La umbra unui alter-ego comod mă mai descurcam cumva, dar nu puteam să nu-mi recunosc, și pe sub pălăria cu boruri largi, fuga de asumare.

The wind of change
Blows straight into the face of time
Like a stormwind that will ring the freedom bell
For peace of mind...

Cum, necum, în tot acest tăvălug din ultimii ani, fotografia s-a insinuat subtil, umplând goluri. Mi-a scos în drum oameni și locuri care mă așteptau pe mine, să-mi șlefuiască asperitățile. Această bucurie a descoperirii și a învățării a devenit, natural, modul de viață care mă îmbracă cel mai confortabil. Nu mă strânge la umeri și nu mi-e scurt la mâneci. Pică lejer pe coapse, îngăduindu-mi pași mari și mișcări ample.

Sunt Sorana Bordas, iar Irealia e lumea mea.  Fotografiile și textele îmi aparțin, la bine și la rău! 

Creez imagini sau vânez instantanee în momentele importante ale celor care îmi servesc drept personaje. Îmi ador copiii. Și cafeaua. La ocazii, și pe el! Încrederea celor ce-mi lasă amintirile în grijă e panaceul meu. Scriu din nou, de data asta despre fotografie, pasiune, greșeli, proiecte, oameni și locuri, așa cum știu, sincer și cu o umbră de umor sau autoironie. Cât să alunece textul ușor, într-o pauză de cafea.