HORIA - ÎNTR-O DUPĂ-AMIAZĂ OARECARE

March 23, 2022  •  Leave a Comment

_SLB6528PORTRAIT OF A YOUNG BOY Horia e copilul care, dat afară pe ușă, intră pe geam. Ne ignoră cu desăvârșire doar dacă are sfânta tabletă în brațe, dar cum eu, mamă rea ce mă aflu, i-o tot ascund, e călare pe mine și gândurile mele aproape tot timpul. Sau pe taică-său, depinde care îi suntem mai la îndemână și cu care socotește el că ar avea mai multe șanse de izbândă într-un anumit moment dat. 

Încă nu știe să-mi adreseze o intrebare direct, mai întâi trebuie să se asigure că mi-a captat atenția. Așa că începe: Mama... Dacă dau să trag aer înainte să răspund, revine: Mamaa... Musai să zic un DA răspicat înainte să îmi spună orice ar avea de zis, chestie care pe mine mă irită îngrozitor. El trece peste tonul adeseori prea răspicat, zâmbește din gropiță și își continuă ideea, oricare ar fi aia.

Azi am rămas doar noi doi acasă, el fiind ultimul diagnosticat cu covid, mai are de șezut între pereți. Cum tableta era la mine și citeam ceva, dragul meu drag se plictisea teribil și-mi tot zburătăcea atenția cu te miri ce rugăminți. Să-i dau de lucru, îmi zic. Și-l rog să adune niște lucrușoare, aruncate peste tot. I-am făcut listă și i-am zis să vină la mine când e gata, convinsă că va dura măcar 15 minute să-și termine operațiunea. 

Evident, eram într-o impecabilă eroare. Mama... se auzea din baie, apoi din dormitor... Mamaaa, de x chiar n-ai nevoie? Mama, l-am găsit pe y... Mamaaaaa.... uite, z era sub pat. Și tot așa. Ca o muscă zumzăia, non-stop. Poc! Se aude un bufnet înfundat, dar nu apuc să sar din fotoliu că vocea copilului mă liniștește: N-am pățit nimiiiic...!

Nu mai știam unde rămăsesem, de fapt nu cred că citisem ceva, așa că îl strig. Hei, vrei să facem ceva împreună? Din două tumbe, ca un cățel iubitor, e lângă mine. Da, orice, mama! 

Bine, facem poze! Un zâmbet șugubăț îmi atârna de vorbele aruncate într-o doară. Eram convinsă că brusc, își va găsi el o ocupație. Dar nu. A marșat.

Haide! Aici stau? Se așază pe scaunul de lângă perete. Pfuai, mă lovește anxietatea pe scaunul ăsta! 

Stai acolo, așa anxios cum ești, vei da bine în poze! Râde. Îi trântesc o bască pe cap, reglez lumina, fundalul. A rezistat 10 minute, ca un adevărat erou. Când l-am rugat să stea serios, l-a pufnit râsul jucăuș. Dacă m-am îmbufnat, a râs și mai tare. S-a foit întruna, și-a întors basca pe care abia i-o așezasem, și-a ridicat picioarele la gură, m-a salutat cu mâna la chipiu... Am ales pozele împreună, apoi le-am editat alb-negru, să-mi îmbrace ideea pe care o avusesem și l-am chemat să le vadă: 

Tu, mama, cred că am ochii prea luminoși! 

Nu ți-am editat ochii, așa sunt ei, ca tine!

Mi s-a cuibărit în brațe. Încă îl cuprind, cu amândouă, și-l țin ca pe-un bebe, cât vrea el. 

Nu-s perfecte cadrele astea, dar mi-s dragi și mă bucur că mai apuc să-i prind și pe ai mei dispuși să-mi pozeze. 
_SLB6539_SLB6539 _SLB6540_SLB6540 _SLB6544_SLB6544 _SLB6545_SLB6545 _SLB6547_SLB6547 _SLB6555_SLB6555 _SLB6556_SLB6556 _SLB6558_SLB6558 _SLB6562_SLB6562


Comments

No comments posted.
Loading...

Archive
January (6) February (8) March April (3) May (2) June July August September (1) October November December
January February March (1) April May (1) June (1) July August (1) September October November December
January February March April May June July August (1) September October November December
January February March (3) April May (1) June July August September October November December