Dance me to the End of Love
Dance me to your beauty with a burning violin
Dance me through the panic till I'm gathered safely in
Ziua de 10 iunie m-a trezit brusc și mi-a pus în brațe aceleași două sentimente pe care le au zilele de acest fel pregătite pentru mine: euforie și încordare. Am sperat, o vreme, că o să rămân cu euforia, dar am înțeles într-un final că sunt programată genetic să le trăiesc pe amândouă, să le accept și să mă împac cu ele, până în momentul final, când merit să simt o liniște nepământeană, dublată de o bucurie ca o ploaie caldă și capricioasă de vară.
Pe cât îmi e de greu să cern amintirile fotografice din acea zi, pe atât îmi e de simplu să descriu ce am simțit, de la început până la final: toți, absolut toți cei prezenți, au fost acolo cu sufletul larg deschis, să se bucure de întâmplarea fericită care i-a adus împreună. Am simțit că aparțin unui cerc restrâns de oameni care știu să aprecieze frumusețea momentului, clipele de drag și frumos, să le salveze undeva în memorie pentru atunci când vor avea nevoie să se întoarcă la ele.
Unii au norocul fantastic să se găsească măcar într-una dintre viețile pe care le au. Îi observi ușor, după gesturi, priviri, atenția cu care se caută, să se asigure că celalalt e bine. Eu am un radar în ochi. Simt cum mi se acoperă de o ceață apoasă și caut un tavan, un cer, care mi-o fi mai la îndemână, în încercarea de-a opri rimelul să se scurgă în lacrimi griulii pe obraji.
Imola și Cătălin, vă mulțumesc! Să vă bucurați de voi ca de-o muzică bună!
