Capitolul VI Should be higher

I try to resist but
Succumb to the bliss

Ai net?! recitam individual sau în cor, de fiecare dată când ne aciuam pe lângă un restaurant sau orice altă „mâncătorie”, iar licărul de speranță tremura de emoție. Om Mani Padme Hum, Om Mani Padme Hum… 

Să-i dăm Samsungului ce-ai al Samsungului, făcea primul rost de conexiunea mult dorită, dacă exista vreuna. Huaweiul meu (și-al altora) nu se lăsa mult mai prejos, dar avea întârzieri. Mai mici ca ale trenurilor din România, admit. Vezi ce faci pe-acolo, că ai doi copii acasă! mi-a spus, drăgăstos-amenințător, cap(ăt)ul mai înalt al formei noastre sociale de bază, înainte să ies din aria lui de acoperire pentru 3 săptămâni. M-am crezut mai tare ca sabia lui Zorro, da’ sufeream mai rău ca de foame în lipsa posibilității de-a mă racorda la familie, măcar pentru cinci minute, alea de pauză. Alea în care observam că toți sunt bine mersi, s-au aclimatizat rapid, ducându-mi un dor bine temperat.

Dakthok Festival. Piesă importantă din puzzle-ul călătoriei. Nu știu la ce să mă aștept, înainte de plecare am avut grijă să nu verific nimic, să nu caut nimic, să nu știu nimic! Take me by surprise, India! Mare doamnă, s-a conformat.

Nimerim în toiul unui dans. Dau să mă așez pe niște scări, un turist îmi indică o linie imaginară pe care nu am voie să stau. Mnoh, nu-i bai, mă retrag în culise, la umbră. Masca țopăie pe scenă, doi pași în lateral, o învârtitură, alți doi pași, altă învârtitură, brațele deschise larg, ca pentru echilibru, salt într-un picior, alți doi pași… Ritmul se repetă, muzica pare a fi dată de niște linguri ce bat în oale de metal, dar hei, nu vă luați după mine, sunt cea mai neavizată în domeniu. Încerc să înțeleg povestea, caut și cadre, „vreau să te pipăi și să urlu: Este!” fotografia aia, cât celelalte 6000. Neh, încă nu, nu-i nici în calupul ăsta.

Well don’t be afraid
You’ll just have to pray

„Nu știu ce vă poate plăcea!” zâmbea și respira cu nesaț. N-avea cum să dea greș în Ladakh. Can you stop, please, wherever it is safe? îl întreba pe Rigzin, iar Rigzin cel im-pe-ca-bil găsea imediat și frâna și locul în care să ne putem desfăta în siguranță aparatele de fotografiat. Ochii și sufletul veneau mai încet, clickurile zici că făcuseră măcar câteva maratoane.

Dacă m-ar fi întrebat cineva, până mai alaltăieri, de-s fata muntelui sau a mării, nici pic de îndoială n-ar fi avut răspunsul. O vară fără mare merita ștearsă de pe harta anotimpurilor, no strings attached! Ei, Himalaya indiană a reușit să-mi destabilizeze alegerile. Nu-i chip să reziști impasibil semeției sălbatice, omniprezente. Zâmbetul te ia pe nepregătite, culorile pământului se amestecă în apa ce țâșnește din ochi. Și nu știi dacă le pictezi tu sau așa le-a lăsat natura. Râzi sau plângi – fragil iazul de decantare, nu contează, ai libertatea să le faci pe-amândouă! Pe la curbe, mulțumești sorții că te-a binecuvântat cu dorința de aventură și conjuncturii financiare care i-a permis ăsteia din urmă să se cațăre pe asemenea culmi. Și lui Tzecu, că… atââââââât!

Dintre toate lucrurile pe care le fac prost, cred că respiratul ia zmeura de aur. Am venit pe lume, am tras câteva hălci de aer pe nas, apoi l-am folosit doar ca obiect de ornament. Și-acela, destul de urâțel, dacă mă întrebați pe mine. Nu-i de mirare că teama cea mai mare mi-a fost de înălțimi și aer rarefiat. Atâta-mi trebuia, să nu pot! Nici cu gândul nu gândeam!

Pe măsură ce urcam, în seara de trekking (pentru începători – e drept), nasul meu respira tot mai mândru. Doar eu îl întreceam în făloșenie în timp ce mă gândeam, ca fiică-mea, în clasa I, când am mutat-o la Frau a ei dragă: „Aici e de mine!” Puține satisfacții am numărat, să bată detașat urcușul din Leh. Am lăsat multe în vârf, să le ducă vântul unde-o vrea. Acolo, pe piatra de deasupra lumii ăleia mici, am trăit o secundă mare.

When the shame
And the guilt are removed
And the truth appears

Mai multe fotografii

Va urma... Mâine dimineață, pe la 7:00. :)