India - a journey of a thousand feelings - V

February 02, 2019  •  1 Comment

Capitolul V – Nothing’s impossible

Zanskar, IndusZanskar întâlnește Indusul

Just give me a reason some kind of sign
I’ll need a miracle to help me this time
I heard what you said and I feel the same
I know in my heart that I’ll have to change

Vânzătorii ambulanți ne așteptau, cu orele, să ne întoarcem la căsuța plutitoare. Cu picioarele sub ei, cu zâmbetul pe poziție, în loc de fază lungă, te îmbiau necontenit să te uiți, măcar! Aveau de toate, de la șofran, la brățări și geci, poșete și eșarfe, cutii, cutiuțe, inele, coliere. Dacă cereai ceva și se întâmpla să n-aibă, îți aduceau, nu scăpai! M-a pus Neghiniță să mă uit la o geacă de piele, ba chiar mai mult, s-o și probez. Atââââââââââât mi-a fost! Degeaba am cotit-o mai apoi, că-i prea mică și prea fără buzunare… Asta-i prea mare, Sir! Nu, asta-i prea verde, asta nu-i verde, asta n-are nasturi, asta de ce-i cu fermoar…

Sir, I’m sorry, you do not have what I want and I need to go now! i-am spus și-am fugit. No problem, madam, I’ll be here with your size! am auzit în urma mea, dar sincer, m-aș fi jurat acolo, pe loc, că io și geaca lui nenea nu ne facem surori de cruce, veci!

Revenim din plimbarea pe Mughals’ Road. Îmi găsesc aparatul pe noptieră, timpul începe iar să curgă, eu mă scurg către terasa căsuței, să ascult broaștele, apa și nimic altceva.

Vezi că te așteaptă, Sorana, nu știu cum și ce faci, dar scapă de el! îmi spune o amică de călătorie, evident dornică de aceeași liniște după care tânjeam și eu. Dau să fac cale-ntoarsă, să mă ascund undeva, dar îmi dau seama că-i degeaba, trebuie să înfrunt viața și oamenii din ea.

Hello madam, I brought you a bigger size! îmi spune zâmbetul cu fază lungă. Îmi aprind o Gudang Garam și tac. Îmi venea să-l arunc în apă, pe cuvânt. Aveam zece colegi care poate ar fi stat pe terasă, dar nenea ocupa jumătate locul cu țoalele lui și cu geaca mea, bigger size, not green but black enough… Mă aveam pe mine, încovoiată de stresul ultimelor ore, cu nevoia mea de oac-oac și fâl-fâl și cam atât! Nu voiam să cumpăr nimic, un șfanț nu vede de la mine, mă gândesc și-l privesc crâncen de hotărâtă. Apoi îi spun:

Sir, I really appreciate your effort, I respect your job and everything, BUT I AM NOT BUYING ANYTHING! Please, leave, we need our space.

Thank you, madam. You only look, ok? Look! The green one is just as green as you might like, the black one has enough pockets, the smaller one just got bigger… Look, madam, I fixed everything! Just look!
Mă știți că dacă zic ceva, apoi zis rămâne, da? Da! Eram hotărâtă bocnă. Ciment! Mă uit, bineînțeles.

Și unde nu mă trăznește, din senin, ca o ploaie de vară, un râs moderat-isteric. Și-n timp ce râd eu așa, fără sonor, probez geaca, îi dau banii, omul pleacă fericit, mulțumindu-mi. Sir, I think you have just made my night! îi spun, iar lucrurile și oamenii își reiau cursul normal pe căsuța plutitoare.

Amintirile drumului până în Leh mi s-au amestecat ca firele de ață dintr-un ghem destrămat. Mă uit peste ce mi-am fircălit într-o notă din memoria telefonului și văd: Sonamarg, trecătoarea Zoji-La – 3355 m, trecătoarea Potok – 4050 m. Măsurătorile diferă de la o sculă de măsurat la alta, de la o pagină web la alta, deci, pentru ceva exact, luați un bilet până acolo! 

Cărarea săpată în munte, pe care circulau și motociclete, și vaci, și camioane, și autobusul nostru, m-a întors în copilărie, exact la momentul în care străbăteam Parângul, cu mama, tata și Dacia noastră 1310. Atunci, tot ce-mi doream era să mă văd la un Peco, pentru că Peco ăsta era într-un oraș, sat, orice, dar pe drum drept și fără ocolișuri, – mare drum, mare caracter! Prin Himalaya n-am simțit teamă, cred că a fost redusă la tăcere de uimire. O uimire de-aia intensă, pârguită și rumenă.

Blow Horn! Cărarea de care vorbesc nu are, decât pe alocuri, două benzi de circulație. La apropierea de curbe, șoferul claxona. La depășire – Doamne, Allah, Buddha și Krishna pe unde depășea Rigzin al nostru, claxona. Musai să vă spun că am avut cel mai fain om în dreptul volanului, toți l-am îndrăgit, admirat și regretat apoi, odată întorși în New Delhi. Vorbea puțin, ne aștepta mult și cu o răbdare pe care n-am prins-o la cotitură. A fost im-pe-ca-bil, ca Vistara Airlines!

Lamayuru. Noapte și oboseală. Veg Thukpa. O supă de tăieței cu legume, mai mult tăieței decât zeamă, gustoasă.

Dimineața devreme sau noaptea târziu, nu mai știu, că-s buimacă, fugim la Gompa din sat să prindem Puja! Nu-mi amintesc s-o fi prins, totuși. Ne despart câteva încercări de fenomenul ăsta religios de care tot aud și nu reușesc să mi-l închipui. Am prins, în schimb, să nu rămânem cu mâna goală, o ploaie, și ploaia pe noi, dar nu asta mi-a fost marea problemă, cât urcușul. Îmbrăcată cu toată valiza, îmi era cald, îngrozitor de cald, husa de ploaie pe care mi-am tras-o peste mine, mai mult pentru aparat decât din alte motive, întreținea o umezeală scârboasă. Eh, decizii proaste am mai luat în viață, nu m-au oprit din „înaintat înainte”, vorba șugubeață ghidului nostru.

Învârt și eu de praying wheel, în sensul acelor de ceasornic. Fac vreo trei ture, cât să mă observe universul.

Las în urmă Lamayuru și prosopul meu cu Mickey Mouse. L-am uitat atârnat de mânerul de la geam, să am după ce să mă întorc.

Indusul își dă întâlnire cu Zanskarul undeva în drumul nostru. Noi, după multe ore, ne întâlnim cu Leh. De aici se ivește o altă Indie.

Impossible takes time!

Mai multe fotografii

Va urma... Mâine dimineață, pe la 7:00. ;)

 


Comments

Nakliyat Yapanlar(non-registered)
Brilliant article! Excellent shots and very well written.
No comments posted.
Loading...

Archive
January (6) February (8) March April (3) May (2) June July August September (1) October November December
January February March (1) April May (1) June (1) July August (1) September October November December
January February March April May June July August (1) September October November December