Capitolul IV – In chains

Stutter, mumble, a pitiful sound
Stagger, stumble, shackled and bound
In chains

Veg market. Puzderie de shikare încărcate cu legume și flori. Realizez că și luntrașii sunt la fel de talentați ca șoferii, nu întâmpină probleme în forfota generală. Eu, cățărată pe un podeț din lemn, cu aparatul atârnat de gât, eram atentă mai mult pe unde calc și pe lângă cine trec, să nu mă trezesc pe fundul lacului, ca un sac de oase care nu a învățat să înoate! Pe când mă aflam în plin reglaj al echilibrului precar, poc! O vâslă îl troznește pe luntrașul nostru și nu-i din greșeală. Pe-o alta o apucă și-o impinge înapoi. Un individ, la doi pași de mine, ridică pumnul amenințător și turuie pe limba lui. Hei, stop! Mă trezesc șoptind, că vocea încă-mi era în stare de șoc. Oricum, e inutil. Nimeni nu intervine, cei doi se bat, unul de pe shikara, altul de pe podețul precar construit, și cu pumnii, și cu vâsla, și cu vorbele. Mirată de propriul meu gest, scot telefonul și-i filmez. Luntrașul nostru mă încurajază în direcția asta. După câteva minute, brusc, așa cum a început, bătaia încetează. Aveam să aflu două versiuni ale poveștii, dar cred că fitilul a fost aprins de către luntraș, care ne-a îndemnat să nu cumpărăm de la cei de acolo, ci de la omul lui. Eh, business as usual.

Câțiva kilometri și câteva ore distanță de forfota de pe lac, mă regăsesc cu un țol musulman tras pe cap și pe corp, să-mi acopere pielea în toată nesimțirea ei. Am vrut să intru în moschee, Jamia Masjid pe numele ei, m-am supus. Apoi, în loc să analizez detaliile construcției, sau povestea gazdei despre Mecca, urmăream drumul șiroaielor de apă ce mi se scurgeau pe spate, pe mâini, pe picioare, pe unde nu! Până și nervii îmi transpiraseră și dădeau din fibre să nu se înece, să crape dracului și lăsându-mă anost de calmă! Ei, nu vă faceți iluzii, ăștia crapă mai greu ca Bruce. Willis. Ăla!

Supraviețuim și ajungem la fabrica de covoare din Srinagar. Bărbați, majoritatea cu ochelari, de vârste diferite, mânuiesc cu iuțenie și dibăcie o unealtă încovoiată, cu privirea ațintită pe modelul scris pe o fițuică, prinsă de firele războiului de țesut. Aici, uimirea mea a sărit din matcă. 9 vieți să mai am de trait și-n toate să încerc să învăț să deprind lucrul acesta manual, am dubii mari și grase c-aș fi în stare. Un covor de dimensiuni uriașe, că de palate e plină lumea, poate fi realizat în ani buni de muncă. Oamenii ăia petrec acolo, cu mici pauze, și Allah știe pe câți bănuți, 8 ore pe zi, în șezut, cu picioarele sub ei, cu ochii încremeniți pe model și cu mâinile într-un du-te vino necontenit. Și asta pentru ca unii, mai norocoși, să le calce în picioarele goale – măcar atât – munca. Am reținut de-acolo că diferența între un covor confecționat manual și unul mecanic constă în faptul că, la covorul manual, țesătura e identică și pe spate.

Odihnă. Vorba vine, (să facă și ea ceva), că somnul nu m-a dorit, deși eu mult l-am vrut, atunci și acolo. L-oi fi supărat și n-a uitat, nici n-a iertat. Du-te de unde n-ai ajuns, i-am urat cu năduf.

Mughals’ Road. Se anunța o plimbare de neuitat. A fost, dar în sens invers acelor de chef și voie bună. Dacă încă n-am specificat, eu m-am aflat în această aventură din mai multe motive, ăl „mai principal” fiind cel a fotografiei. „Să fotografieeeeeeeem!” Abia răsturnată din mașina care ne-a lăsat la punctul de pornire a mini-expediției fotografice per pédes, îmi dau jos rucsacul greu de pe umeri, să-mi scot aparatul foto. Compartimentul dedicat acestuia e… gol! Pun mâna, poate-mi joacă ochii vreo figură… Gol! Gâtuiala asta am mai trăit-o o singură dată, în Spania, când, după ce lucrasem câteva luni bune, să-mi adun bani de zestre, doar nu era să mă mărit neînzestrată, m-am trezit fără ei și cu primele fire de păr albe. Mintea îmi era la fel de goală ca rucsacul, nu reușeam să înțeleg unde l-am pierdut/lăsat, nu-mi aminteam nicicum să-l fi scos. Ițele întâmplărilor erau rupte, oricâte noduri făceam, sentimentul că până acolo mi-a fost colaborarea cu prea-puțin-prețuitul nu pierea. Fiecare secundă lâncezea pe lângă mine, timpul ăla grăbit pe care-l știam părea că are, brusc, nevoie de-o pauză. Și stătea, ca un ceas stricat.

I know what it’s like to be
In chains

Mai multe fotografii.

Va urma... Mâine dimineață, pe la 7.00. :)