Capitolul IX – Everything counts

I feel hypnotized, I feel paralyzed
I have found heaven

– Uite-așa dorm, mă, uite-așa dorm! îi repet și-i arăt că-mi pusesem toată valiza pe mine, adică alea trei tricouri, că „nu aveți nevoie de mai multe”, iar eu am ascultat mai ceva ca la biserică, trei perechi de colanți, absolut din neatenție, polarul și geaca. Tremuram de frig și-mi doream doar o sobă și un duș fierbinte. Pe ăla „cât de cât” i-l lăsam lui Chirilă, tot! Eram la dracu-n praznic, noi și vântul și o mână de băieți care se dădeau peste cap să ne facă șederea plăcută. Cu tot disconfortul cauzat de frisoanele care mă hăituiau ca gelozia cronică, n-am putut să nu-i observ pe puștii ăștia care se ocupau de Tso Moriri Yac Camp. Erau im-pe-ca-bili! Ca Vistara Airlines și Rigzin! 

Fuseserăm pe coclauri, să vizităm nomazii. Unul dintre copiii de acolo venise cu noi, să ne ajute să comunicăm. Vorbea bine engleză și era dotat cu răbdarea specifică locului. Doar dacă ai călătorit vreodată cu un fotograf pasionat, poți înțelege ce înseamnă să-i fii ghid sau translator. Te lasă, oricând, cu vorba suspendată, pentru că a văzut un cadru. Abia când mi-au amorțit degetele pe cameră am observat că el era în șlapi și l-am întrebat dacă nu-i e frig. A little bit, mi-a spus zâmbind, dar nu a dat vreun semn că s-ar grăbi, nici nu s-a urcat în mașină, să ne lase în plata vântului, dacă atâta ne ducea capul. Bine, Tzecu era în tricou, dar pasiunea lui are prioritate și pe drumuri secundare, nu-i chip să o deturneze ceva!

În noaptea aia, am predat armele. Am spus pas fotografiei de stele, doar le mai văzusem, și m-am retras la cortul domnesc, dotat cu toaletă și chiuvetă – trebuia s-o văd și pe asta! – în care urma să-l prind pe Ene de-un picior și să nu-i mai dau drumul, până mă satur de el. Eram chitită să dorm și să visez sobe și dușuri fierbinți. M-am trezit pe la mijlocul nopții și m-am descălțat.

Când m-a atenționat dimineața că se cască o nouă zi plină, eram alt om. Vindecată de oboseală, nu-mi mai era frig! Am putut să privesc locurile și să mă bucur de ele. Cafeaua se transformase din nesul oribil într-o licoare cu meritele ei, oamenii erau faini, iarba verde, căprițele la locul lor, iar boii mei înjugați bine.

Ne-am întors la nomazi, de data asta singuri, vântul și-a făcut drum prin altă parte. Am revăzut-o pe femeia care, cu o seară înainte, ne servise cu mâncarea ei, niște brânză extrem de ciudată la gust. Gestul m-a impresionat, nu-și drămuise pumnii cu care ne împărțea din puținul pe care-l avea. Juley, i-am spus noi. Juley, ne-a răspuns zâmbind.

Mulsul caprelor m-a luat pe nepregătite. Taman pe când mă miram că stau așa, ciorchine, am observat că-s legate cumva de gât, deci cumințenia le era impusă. M-am consolat cu gândul că scapă repede, oricum, nu aveam eu cum să mă opun legilor locului.

În timp ce fotografiam un cuplu tânăr, cu un copil mic pe care mama îl ținea cu drag în brațe, curiozitatea m-a făcut să cer permisiunea să văd un cort de-ăla, în care trăiau, pe dinăuntru. Ridicat pe-o groapă, îți permite să stai în picioare în el, iar toată averea lor materială– străchini, haine și ce mai au – e stivuită pe margine. Având toată valea la dispoziție, nu le trebuie o casă mai mare. Afară spală haine, în lighean, să nu arunce detergentul în apa pârâului, afară țes, afară se joacă, afară râd, afară trăiesc. În cort dorm și se pun la adăpost de vreme rea. Viața lor e simplă, fără să fie ușoară, iar ei îi acceptă cursul.

Cât am stat eu, așa, pe-o movilă de pământ acoperită cu iarbă, să mă uit la ei și la mine, apoi iar la ei, n-am putut să nu remarc eleganța straielor tradiționale. Deși murdare și rupte pe alocuri, tot îmi plăceau nespus, culorile se completau, parcă-și vorbiseră. În mintea mea, acolo unde fac ce vreau, unei femei fără vârstă i-am scos șlapii și-am lăsat-o să defileze desculță prin vale.

Noi ne-am întors la Yac Camp, să ne luăm bagajele. Drumul ne aștepta, iar timpul bătea din picior, doar îl știam. Am apucat să schimb două vorbe cu gazdele noastre, înainte de-a-mi lua rămas bun. Băieții sunt studenți, stau în Tso Moriri cam 3 luni pe an, cât permite sezonul să dormi într-un cort. Unul dintre ei mi-a spus că facultatea lui e la 700 de km depărtare și că a venit cu mașina. Am făcut un calcul rapid, până și eu, certată de-o viață cu matematica, noi 200 de km i-am parcurs în aproape 10 ore, cu opririle neregulamentare de căscat ochii. Mi-a mai spus că i-ar plăcea să vadă lumea și m-a rugat să las un comentariu pe Trip Advisor, dacă m-am simțit bine la ei. I-am promis, urmează s-o fac și pe asta. Vă spun și vouă, celor ce citiți: Dacă ajungeți prin zonă, treceți pe la Yac Camp – the place of the good vibes – și-i salutați. Poate luați un cort, mâncați copios și vă bucurați de o priveliște servită la pachet cu ospitalitatea unor copii tare faini.

It’s a competitive world
Everything counts in large amounts

Mai multe fotografii

Va urma... Mâine dimineață, pe la 7.00. :)