Capitolul X Just Can’t Get Enough

Boy I think about it every night and day

– And do you have more than one boyfriend?

– I am married! zâmbesc și cu urechile. Abia îmi spusese că am ochi frumoși, așa cum și-ar fi dorit să-i aibă și ea, înainte să treacă la asaltul vieții mele private.

– Ah, but before, did you have more than one boyfriend?

– Aham! Răspuns nesatisfăcător, după cum aveam să remarc pe nerespirate.

– How many? Ochii-i erau pătrunzători, iar curiozitatea pe care o manifesta trimitea pisicile pe lumea ailaltă!

– Să-i număr?! mă gândesc în primă fază, dar nu pot, că-mi râde mintea cu bulbuci și uită numărătoarea.

– Plenty! Otherwise, how would I have found the perfect one?! întreb, iar ea aprobă hotărât, dând din cap.

Fetele mă înconjuraseră și își revărsau asupra mea tot interesul adolescenței, prin vocea celei care mă interpela. O chema Atta Khan, era din Kiyajori, unde trebuia neapărat să ajung în viața asta sau măcar în următoarea! Le traducea răspunsurile mele și celorlalte. Era ca și cum aflaseră ele niște chestii occidentale care le luaseră mințile, atât de neverosimile păreau, iar acum voiau să le verifice. Ca jurnaliștii, măcar din două surse. Multe i-au fost întrebările, nu le mai rețin pe toate, eram extrem de amuzată de lipsa cronică de timiditate în intruziunea în budoarul vieții mele. 

Mă aflam la observatorul astronomic Jantar Mantar din Delhi, unde căpiasem, aproape, încercând să înțeleg instrumentele ce țineau loc de telescoape, dar nu semănau deloc cu astea din urmă, că erau construcții în toată firea, menite a fi descifrate de IQ-uri ce nu s-au împrietenit în veci cu al meu. Mnoh, nu poți fi cu toate, mi-am zis, mândră de forma frumoasă a degetului mare de la mână. Atât mi-a hărăzit soarta, să fie primit!

Întoarcerea în capitala Indiei a fost lină. Cu trenul, la clasa I. Ni s-a oferit mâncare, loc pentru picioare și priză funcțională! Călătoria s-a terminat la țanc, să nu îngheț. Cred că scăpase cineva aerul condiționat de sub control. Orașul nu m-a mai destabilizat, lipsa ferestrelor din camera de hotel a trecut neobservată, claxoanele îmi stârneau râsul și-mi salvau viața, oamenii îmi erau simpatici, cumpărăturile dublau starea de euforie. Mă aclimatizasem și așteptam cu nerăbdare vizita în Agra, la Taj Mahal.

Dacă era după mine, mă duceam ață, să văd minunea, dar Tzecu voia să ne bată musai lumina dimineții în obiective. Așa că am avut vreme să contemplăm hotelul, în toată splendoarea soioasă a mizeriei așternuturilor. I love kush –hotelul, adică- ne-a provocat, mie și colegelor de cameră, o criză isterică de râs. Și-am râs, de parcă era ultimul râs pe care aveam să-l mai râd, în toată viața asta de tot râsul! Pentru asta, mă bucur că l-am ales.

Agra Fort și lumina serii m-au găsit într-o dispoziție de sărbătoare. Eu voiam să fotografiez oamenii, oamenii voiau să se fotografieze cu mine, așa că eu am fotografiat mai puțin, că eram copleșită numeric. Am aruncat un ochi către Taj Mahal. L-am reținut acolo, preț de multe cadre, toate la fel, până a trecut o pasăre, să facă diferența. Adică, Taj Mahal – pasăre și Taj Mahal + pasăre.

Pe când s-a lăsat întunericul, am poposit la un restaurant de pe un acoperiș, de unde se vedea… ați ghicit! Tot Taj Mahalul, că nu ne mai sătura Dumnezeu și Maica Precista! Această cină ocupă locul I în topul cinelor din India! Nu contează că n-am mâncat mai nimic, atmosfera mi-a oferit caloriile necesare.

A venit și dimineața cea mai mare. Eu m-am lepădat de rucsac, ei m-au lăsat să intru, să admir splendoarea. Taj Mahal mă așteptase nepermis de mult, așa că n-am precupețit nicio trăire, le-am încercat pe toate. Îmi veneau de minune, puteai să juri că le croise universul special pentru mine! Așa cum am sperat, am găsit mausoleul de fildeş şi marmură albă fără schele de renovare. Nimic nu-i fura din grozăvie. Și totuși a existat iubire! Arhitectura unei povești de dragoste nemuritoare mi se întindea în fața ochilor.

De la palat până la una dintre periferiile mai clocite ale Agrăi n-au fost mulți pași. Pârâul care trecea prin fața locuințelor acestor oameni nu mai era ăla curat din Turtuk sau de la Tso Moriri, era canalizarea! Așa, despuiată și urât mirositoare cum e ea, de-ți trebuie multă putere de convingere să străbați străzile circulate de localnici, animalele, ricșele, bicicletele, motocicletele lor și nimeni altul ca tine. Dar îți zâmbesc doi prunci desculți și vopsiți pe la ochi și nu mai simți haznaua, doar un soi de bucurie, cu un topping subtil de tristețe. Tristețea nu-i întreagă în India. În toată sărăcia lucie de acolo, sentimentul ăsta nu se poate manifesta plenar și încă nu-mi explic coerent de ce.

Înainte de-a ne lua zborul înapoi spre țară, ne-am reîntors la moscheea Jama Masjid, unde nu doar c-am intrat, de data asta, dar am reușit să ne enervăm ciorchine, așa! Musulmanii au uscăturile lor, s-au adunat multe în administrația moscheii ăsteia și ne-au încercat piticii cu toate degetele. Am mocnit ușor, până s-a stins și flama asta, doar nimic nu-i etern. Peste alte 200 de clicuri, eram în avion, în drum spre casă. Întârziere ioc, rahat cu fistic gratuit pe aeroportul din Istanbul, ioc! La nime' nimic! Acasă!

Mă aștepta un păianjen, în hol. Ceilalți erau în vacanțele lor. Nu păianjenii, ci ai mei dragi, rupți de dorul de mine. Două zile de singurătate și „50 Rupees”, filmul lui Tzecu, au dus la scrierea primului capitol din seria dedicată Indiei. Restul capitolelor se datorează celor ce mi-ați scris/spus că v-a plăcut, altfel, mă îndoiesc zdravăn de consecvența mea în această privință. Mulțumesc, așa le am și eu. Fundalul muzical oferit de formația mea de suflet din toate timpurile a precedat și m-a însoțit în toată aventura în Himalaya indiană și în toată scrierea de față.

SFÂRȘITUL PRIMEI CĂLĂTORII ÎN INDIA

Goodbye

It was you that took my soul
And threw it in the fire
And tamed it in the rapture
And filled me with desire
Now I’m pure, now I’m clean
I feel cured and serene

Mai multe fotografii