Să mai scrii, mi-a repetat, înainte să ne vedem fiecare de drumurile noastre. Foiletonul meu despre India îi lăsase o impresie plăcută. Fusese o zi plină, și era abia la amiază. Decembrie, anul trecut. Sămânța de curaj părea să aibă noroc de-un sol prielnic și roditor. Opoziția de altădată pierduse din vehemență, se mai manifesta doar așa, de pură și neprihănită complezență. 
 

Atoateștiutorul Moș Crăciun a plusat hotărât, aruncând sub brad irealia.ro, căsuța mea virtuală. N-am făcut petrecerea de botez, că m-a surprins 2019 în plină criză biliară. Și era prima-n viața mea, și hâdă-n toate cele... În pat, cu toate geamurile deschise, am marcat nașterea lui ianuarie. Adevăru-i că mereu mi-a displăcut să las momentele cheie în ceață, iar principiul „ori la bal, ori la spital” îmi era mai puțin antipatic decât pactul cu o acalmie lungă și plicticoasă. Și uite-așa, sărbătorind doar eu cu gândurile mele, le-am luat la o discuție sinceră, ca-ntre prietene. S-au dovedit cooperante. După analiza detaliată, concluzia pe ritmuri de artificii a fost că anumite tonuri din viața mea dădeau într-un gri spălăcit, erau cam dezlânate, iar răbdarea-mi tremura de nervi.

Să mai scrii! mi-a amintit o voce, iar un gând de pe ultimul rând, prinzând curaj, îmi împingea o idee în față. Părea de-a casei. Am privit-o atentă, iar ideea s-a bucurat c-o recunosc și mi-a făcut complice cu ochiul. Era timpul! Știam că nu scăpasem în lume din greșeală, dar îmi duceam traiul tot pe contrasens, neînțelegând de ce mă claxonează alții. Să mă dau la o parte, că pe-acolo-i traiul lor!

De la momentul în care am pus stiloul în cui, în iulie 2014, am mai scris doar de două ori, în urma a două călătorii, una în India, cealaltă în Maroc. În viața de dinainte de India, asumarea identității în mediul virtual îmi producea disconfort. Gândul că aș putea face public un text prost, în care emoțiile mele cu un sistem imunitar deficitar să se dea de trei ori peste cap și să transforme totul într-un puhoi dulce-lacrimogen era intolerabil. La umbra unui alter-ego comod mă mai descurcam cumva, dar nu puteam să nu-mi recunosc, și pe sub pălăria cu boruri largi, fuga de asumare.

The wind of change
Blows straight into the face of time
Like a stormwind that will ring the freedom bell
For peace of mind...

Cum, necum, în tot acest tăvălug din ultimii ani, fotografia s-a insinuat subtil, umplând goluri. Mi-a scos în drum oameni și locuri care mă așteptau pe mine, să-mi șlefuiască asperitățile. Această bucurie a descoperirii și a învățării a devenit, natural, modul de viață care mă îmbracă cel mai confortabil. Nu mă strânge la umeri și nu mi-e scurt la mâneci. Pică lejer pe coapse, îngăduindu-mi pași mari și mișcări ample.

Sunt Sorana Bordas, iar Irealia e lumea mea.  Fotografiile și textele îmi aparțin, la bine și la rău! 

Creez imagini sau vânez instantanee în momentele importante ale celor care îmi servesc drept personaje. Îmi ador copiii. Și cafeaua. La ocazii, și pe el! Încrederea celor ce-mi lasă amintirile în grijă e panaceul meu. Scriu din nou, de data asta despre fotografie, pasiune, greșeli, proiecte, oameni și locuri, așa cum știu, sincer și cu o umbră de umor sau autoironie. Cât să alunece textul ușor, într-o pauză de cafea.